Cultura înaltă nu și-a pierdut cu totul însemnătatea: faptul brut de a fi în lume nu constituie în mod obligatoriu, în ciuda afirmațiilor filozofilor existenței, orizontul ultim al gândirii. Posibilitatea formării omului prin cultură (Bildung) nu a fost încă, în ciuda aparențelor, lichidată. Menirea omului nu este de a se dărui prezentului și lumii înconjurătoare, ci de a privi dincolo de acestea, de a se cunoaște pe sine ca Individ pornind de la ideea „eterogenității” sale. Cunoașterea de sine – sau a Sinelui – este, așa cum vom vedea, scopul ultim al filozofiei. Această cunoaștere este întemeiată în ființa omului, în ființa sa istorică. Putem vorbi așadar despre dimensiunea ontologică a memoriei, jocul rememorării și al uitării constituind, așa cum a arătat Nietzche, baza culturii înalte. Dacă omul este creator de cultură, acest mod de a fi este cel al vieții înseși în procesul ei de autotransformare. Numim mișcarea sufletului dincolo de sfera imediatului spre viața din adâncuri – metafizică.
