Milo, un copil care își pierde tatăl la naștere și mama înainte de a începe să vorbească, pare predestinat să trăiască înconjurat de moarte. Rămîne curînd și fără mătușa care l-a luat în grijă, într-o cocioabă de lîngă un crematoriu pentru săraci și o groapă de gunoi, ceea ce-i atrage și porecla funestă Exitus. Singur într-o lume distrusă de ororile războiului, reușește totuși să rămînă în viață, printre oamenii neînsuflețiți de la morgă și avînd drept profesori cărțile și almanahurile găsite printre resturi. În pragul adolescenței, hotărăște să iasă intre oamenii vii, dar descoperă că aceștia sînt de o cruzime fără margini și îl expun mereu unor situații extreme. Marii conflagrații i-a luat locul lupta pentru supraviețuire și între bande, pericolul pîndește la tot pasul, dar pe parcursul călătoriei lui spre maturitate răsare și speranța că lumea se poate schimba. Uneori de o violență de neînchipuit, alteori cu totul înduioșător, Exitus ne arată fața urîtă a societății măcinate de război, în care civilizația se transformă rapid și brutal în sălbăticie și se recîștigă apoi încet, cu fiecare act de umanitate ce aduce un licăr acolo unde întunericul pare etern. Fragment din cartea "Exitus" de Adrian Georgescu: "Cum se stingeau ecourile ultimilor pași, Milo dădea năvală în sala crematoriului și începea joacă. Uneori se închipuia mecanic de tren, aruncând lopeți de cărbune în gura deschisă a cazanului, alteori controlor, plimbându-se prin trenuleț cu un clește, și mulți dintre cei prinși fără bilet își plăteau amenzile în dinți de aur. Se visă haiduc, un urmărit general cu toată pe urme, și se pitea printre ceilalți călători, sărind de pe bandă în ultimul moment, când căldura devenea de nesuportat. Nopțile, trupul omenesc defilă mereu înaintea ochilor lui, cu toate tainele și mecanismele la vedere, întinse pe podele în sos roșiatic: șirul de arnăciori al intestinului, vesel și lunecos, plămânii buretoși, inima rubicondă și musculoasă ca un acrobat de circ, creierul cu fragila sa stucatură. Nu o dată, din singurul joc de lego de care a avut parte a creat oameni întregi, adevărați golemi, cu ajutorul cărora a recompus scene maiestuoase din istoria înfruntărilor militare: o noapte dinaintea asaltului final, cu studierea hărților militare și luarea unei decizii ce avea să întoarcă soarta războiului, un duel cu martori, predarea săbiei unui general. Câteodată auzea prin zidul de beton care-l despărțea de morgă bufniturile trupurilor aruncate în rafturi, atât de multe și într-o asemenea grabă, încât se mai întâmplă ca unul să se prăvălească, după aceea, în timpul nopții, stamînd un zgomot domol, ceea ce în mintea lui năștea imaginea unor vecini jucăuși, gata oricând de năzbâtii. Multora le-ar fi fost frică de cei morți, mai ales la acea vârstă la care fantomele prind viața dintr-o răsfrângere a luminii, când e suficient să trosnească un dulap și inima-și ia zborul. Lui Milo, așa cum am spus, nu-i era. Nici scârbă. Crescând printre trupurile celor plecați spre veșnicie, vorbea cu ei, pe unii chiar apucă să-i îndrăgească în scurtul răstimp pe care-l petreceau împreună."
