Despre cum părinții îi pot încuraja pe copii să nu devină niște adulți previzibili și plicticoși. Sau creative parenting. Adora dansează. E ziua ei de naștere. Dansez și eu cu ea. Dansam pe piesa Yoshiko a formației The J’s with Jamie. Ies puțin din cameră și o las să danseze singură. După cîteva clipe, o aud țipînd. Alerg repede la ea să văd ce s-a întîmplat. Nu se întîmplase nimic, atîta doar că Adora își cară pumni în cap și spunea încontinuu: „Creier tîmpit, creier tîmpit…“. Adora se certa cu creierul ei, trăgîndu-i și niște pumni în cap, așa, ca să se-nvețe minte. O întreb ce s-a întîmplat și ea îmi spune: — Păi, uite, eu dansez și creierul se gîndește cînd și-a spart buza Sacha și i-a curs sînge. Cu alte cuvinte, cînd ți-e și ție lumea mai dragă și vrei, de exemplu, să dansezi, creierul tău începe să o facă pe nebunul, gîndindu-se la lucruri triste. Păi, nu merită să-i tragi una-n cap?!
