Extrem de tare si incredibil de aproape

Dragă cititorule, Mă numesc Oskar și sunt inventator, astrofizician și fan Beatles. Am noua ani. Tați a murit la 11 septembrie 2001. Chiriașul bunicii e mut și are palmele tatuate cu DĂ și NU. În camera lui tați am găsit o cheie pe care am de gând s-o încerc în toate încuietorile din New York. Știai că acum sunt mai mulți oameni vii pe Pământ decât au fost vreodată? Adică, dacă ar vrea cu toții să-l joace pe Hamlet în același timp, n-ar putea, pentru că n-ar fi destule cranii! Asta e povestea mea, pe care n-am de gând să ți-o spun de un googolplex de ori. Ce noroc pe tine că m-ai întâlnit! Oskar Schell este inventator, francofil, explorator, pacifist, astrofizician amator, bijutier, admirator al lui Stephen Hawking și fan Beatles. Are nouă ani. Și o misiune secretă: să străbată New Yorkul în căutarea încuietorii la care se potrivește o cheie misterioasă, găsită printre lucrurile tatălui său, victimă a atentatului de la 11 septembrie. Din specia inocenților inspirați care s-au mai făcut „auziți“ în literatura de la William Faulkner la Kurt Vonnegut, Oskar filtrează lumea prin lentilele lui de copil supradotat, poate autist, poate doar dureros de precoce. Are o voce uneori exasperantă, alteori nemaipomenit de duioasă, de cele mai multe ori hipnotică – și un umor involuntar de zile mari. Ceilalți doi povestitori, la fel de enigmatici, sunt protagoniștii unei iubiri mutilate, puse sub semnul unei alte tragedii a lumii moderne, și astfel ia naștere rută narativă World Trade Center – Dresda – Hiroshima, ca o punere în abis a durerii mai multor generații. Cu toate că Jonathan Safran Foer taie în carnea istoriei recente, nici un rând din roman nu reverberează apocaliptic, dulceag sau tendențios. La catharsisul emoțional pe care îl provoacă această carte contribuie și componenta ei vizuală, un alt fel de text, crescut din carnea celui prezent în litere, un alt fel de poveste. Traducere de Andra Matzal Fragment din cartea "Extrem de tare și incredibil de aproape", de Jonathan Safran Foer "Mama ta și cu mine nu vorbim niciodată despre trecut, asta e o regulă. Când e la baie, eu stau la ușă, iar ea nu stă niciodată în spatele meu când scriu, astea sunt alte două reguli. Îi deschid ușile, dar nu-i ating niciodată spatele când intră, nu-mi dă niciodată voie să mă uit la ea când gătește, îmi împăturește pantalonii, dar îmi lăsă cămășile pe masa de călcat, nu aprind niciodată lumânări când e ea-n cameră, însă le sting întotdeauna. E o regulă să nu ascultăm niciodată muzica tristă, o regulă timpurie, fiindcă melodiile sunt la fel de triste ca cel care le ascultă, așa că nu prea ascultam muzica. Spăl în fiecare zi așternuturile ca să se ducă cerneala, nu dormim niciodată de două ori în același pat, nu ne uităm niciodată, la emisiuni de televiziune despre copii bolnavi, nu mă întreabă niciodată cum mi-am petrecut ziua, întotdeauna mâncăm pe aceeași parte a mesei, cu fața la fereastră. Sunt atâtea reguli ca uneori nu-mi amintesc ce e și ce nu e regula, dacă facem ceva doar de dragul de a face, astăzi o părăsesc, să fie asta regulă în jurul căreia ne-am organizat în tot acest timp sau sunt pe cale, oare, să încalc regula de bază ? Mai de mult veneam aici cu autobuzul, la fiecare sfârșit de săptămână, ca să iau ziarele și revistele pe care oamenii le lăsau în urmă când se urcau în avion, mama ta citește, citește și citește mereu, vrea engleză, numai engleză, să fie asta o regulă? Veneam târziu vinerea după-amiază, de obicei ajungeam acasă cu o revistă sau două și poate un ziar, dar ea voia mai multe, mai mult argou, mai multe figuri de stil, tata de mață, ce pisici albastre, altă mâncare de pește, obosit varza, voia să vorbească de parcă s-ar fi născut aici, de parcă n-ar fi venit din altă parte, așa că am început să car după mine un rucsac, în care îndesăm cât de multe puteam, până se greuna, umerii-mi ardeau de atâta engleză(...)"