Cuvintele nu mai aveau sens și se învârteau în jurul nostru ca niște porumbei ai păcii. Soarele ieșea ca o cârtiță săpând și dând la o parte munți și copaci. Lupta se sfârșise. Stăteam înghenuncheați în fața vieții. Ceața se ridică din munți ca din niște plăcinte aburinde abia scoase din cuptor. Întunericul își luase tălpășița, ne părăsise de parcă nu dusese laolaltă cu noi lupta și dispăruse o dată cu lună. Puteam respira noul care ne întinsese în iarbă îmbibată cu mirosuri adormitoare, îmbătându-ne plămânii și aruncându-ne într-un vis adânc.
