Familia lui Pascual Duarte

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Scriu din singurătate și vorbesc tot din singurătate. și în singurătatea mea mă însoțește întotdeauna ipoteza lui Picasso, de asemenea vechiul meu prieten și maestru, că fără o mare singurătate nu se poate face o operă trainică. Dar pentru că merg prin viață deghizat în beligerant pot vorbi despre singurătate fără sfială și chiar cu oarecare mulțumitoare și dureroasă iluzie. - Camilo Jose Cela, la decernarea Premiului Nobel, 1989 Paladin și cavaler rătăcitor al limbii, despre care spunea că «este o universitate pe care nu o absolvim niciodată, în care niciodată nu învățăm destul și pe care niciodată nu o dominăm, pentru că nu are astâmpar», Cela a folosit până drept lance împotriva barbarismelor, a neologismelor și a prostului-gust, intrând pe ușa principală a tuturor bibliotecilor și limbilor din lume - Familia lui Pascual Duarte a fost tradusă în peste 60 de limbi, inclusiv în latină și esperanto, totalizând mai mult de 210 ediții, fiind cartea cea mai citită din literatura spaniolă, după Don Quijote. - Ana Vădeanu Fragment din cartea “Familia lui Pascual Duarte” de Camilo Jose Cela:   “Zacarias, în mijlocul chefului, și pentru a face pe glumețul, ne-a povestit nu știu ce întâmplare, sau născocire, cu un porumbel hoț care atrage cu uguitul său porumbițe străine de porumbarul lui, iar eu aș fi îndrăznit să jur pe loc - și să continui jurând chiar și acum - că o spusese gândindu-se la mine; niciodată n-am fost susceptibil, este foarte adevărat, dar există lucruri atât de directe - sau atât de directe le crezi -, încât nu e chip nici să nu crezi că n-a făcut aluzie la tine, nici să nu-ți pierzi firea și să nu te superi. Eu i-am atras atenția. - Ei bine, nu-i văd niciun haz, zău așa! - Ei bine, toți au văzut-o, Pascual. - Așa o fi, nu zic nu; dar eu spun că nu mi se pare un lucru de om bine crescut să-i faci pe cei mulți să râdă pe seama celor puțini. - Nu te supăra, Pascual; doar știi că cine se simte cu musca pe căciulă... - Și nici nu mi se pare că între bărbați e bine să faci glume insultând. - Cred că nu te referi la mine... - Nu, mă refer la tata. - Mi se pare că ameninți prea mult pentru cât de lipsit de curaj ești. - Și-mi fac datoria. - Ți-o faci? - Da! Eu m-am ridicat în picioare. - Vrei să ieșim în câmp? - Nu e nevoie!  - Foarte grozav te crezi! Prietenii s-au dat de-o parte, căci niciodată n-a fost bărbătesc să te amesteci pentru a împiedica o încăierare la cuțite. Eu am deschis cuțitul cu stăpânire; în asemenea momente o grabă, un greș, poate avea pentru noi urmări funeste. S-ar fi putut auzi zborul unei muște, atât de mare era liniștea ce se făcuse. M-am dus spre el și, înainte de a-i lăsa timp să-și dea aere, i-am tras trei lovituri care l-au făcut să tremure. Când îl duceau spre spițeria lui don Raimundo, sângele îi țâșnea ca dintr-un izvor.”