Fantomele de sub altar ale lui Călin Neacșu își respectă statutul de ființe gotice și se drapează în formalism retro. Rimele, aliterațiile și ritmurile deschid sarabanda, însă nu o și închid. Mistictranslucid fiind poetul, solilocviul energic îi vine ca o mănușă. Nu degeaba un poem se numește Măscăriciul cuvintelor: totul e joc și provocare. Centrifuga de hibrizi demitizează tot ce înhață, până și gramatică. Dacă măcar 20% dintre femeile planetei ar fi la fel de incitante ca această artă, poezia nu ar mai avea niciun rost. Dar așa... (Felix Nicolau) Fragment din volumul de poezii: „jucându'mă de'a pedeapsa de vorbă cu Hemingway stelele înstelau, norii înnoreau, lunele luneau și orizontul îmi năpustea pe obraji tunete și alte răcnete celeste picurându'le molcom peste mute adunări. plecasem de'o viață din această lume dedându'mă la perversiuni cu depărtarea. mă dureau umerii de'atâta bocet și mă plictisisem să tot legăn gondole pe uscat. îmi înnodăm lavaliera la pantofi fix când destinul m'a îmbrâncit iar și iar până am căzut în mov'albastru și uite'așa... jucându'mă de'a pedeapsa am aflat inocența învierii din morți. Hemingway! Băi, chelnare! Na ba un fum din chiștocu' meu!”
