Unul din pilonii majori ai teoriei generale a obligațiilor, faptele juridice licite au fost inexact și incomplet prevăzute în vechiul Cod civil, dar recunoscute expres ca izvoare de obligații prin noul Cod civil. Evoluția faptului juridic licit de la dreptul roman, la recunoașterea pe cale jurisprudențială în dreptul național, la reglementarea expresă ca izvor de obligații și la reglementarea expresă a unui regim juridic distinct al fiecărei instituții ce face parte din această categorie, urmată apoi de invocarea și consacrarea la nivelul Uniunii Europene a unor principii generale derivând din acesta, nu face decât să sporească interesul pentru cunoașterea lui aprofundată. Teoreticienilor și practicienilor dreptului li se oferă, pe de o parte, o abordare care, referitoare la legea aplicabilă în timp faptelor juridice licite, impune o examinare atât a dispozițiilor în cauză din vechiul Cod civil, cât și a noii reglementări, iar, pe de altă parte, o analiză comparativă a actualului regim juridic al faptelor juridice licite cu dispozițiile similare din alte state europene, care să permită identificarea atât a unui fond normativ comun, cât și a unor elemente distinctive. Totodată, lucrarea nu poate să nu evidențieze nici implicațiile pe care principiile derivând din faptele juridice licite au început să le manifeste la nivelul dreptului european prin intermediul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene. Fragment din volum: “§2. Efectele plății nedatorate în reglementarea vechiului Cod civil Efectuarea unei plăți nedatorate dă naștere dreptului solvensului la restituirea prestației corelativ cu obligația de restituire ce revine accipiensului. Prin urmare, din perspectiva efectelor plății nedatorate, acestea urmează a fi analizate distinct: obligațiile accipiensului, respectiv obligațiile solvensului. 2.1. Obligațiile accipiensului Obligația de restituire de care este ținut accipiensul constituie principalul efect al plății lucrului nedatorat. Din coroborarea dispozițiilor art. 992 cu cele ale art. 994, art. 995 și art. 996 C. civ. 1864, urmează să analizăm obligația de restituire ce revine accipiensului, dintr-o dublă perspectivă: în funcție de obiectul prestației și după cum accipiensul a fost de bună sau de rea-credință. Plata nedatorată se atașează și ea unei valori preexistente, care trebuie returnată în patrimoniul solvensului. S-a apreciat că, spre deosebire de îmbogățirea fără just temei și gestiunea de afaceri, restituirea căreia îi dă naștere acest izvor de obligații este reglementat de lege expres în termenii nominalismului monetar. Dacă aprecierea este justă din perspectiva accipiensului de bună-credință (obligat să restituie, de exemplu, doar prețul bunului înstrăinat și, respectiv, liberat în caz de pieire fortuită a acestuia), nu aceeași pare a fi concluzia în cazul accipiensului de rea-credință. Acesta este obligat să restituie „atât capitalul, cât și interesele sau fructele din ziua plății" nedatorate, iar obligația accipiensului de rea-credință, de a restitui valoarea bunului la data cererii de restituire, nu permite să o analizăm că reglementată de nominalismul monetar. O precizare prealabilă se impune, și anume, potrivit art. 992 C. civ. 1864, obligația de restituire ce revine accipiensului există atât în cazul în care acesta a fost de bună-credință, cât și atunci când a fost de rea-credință. Ceea ce diferă este întinderea obligației de restituire."
