Fata care citea in metrou

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeași oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamna în vârstă, colecționarul de ediții rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi privește pe toți cu tandrețe și curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile și diversitatea existenței lor i-ar putea colora și ei viața monotonă.   Dar într-o zi Juliette hotărăște să coboare cu 2 stații mai devreme și să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viața. O poveste tandră, cu un strop de nebunie. - Lire   O poveste frumoasă ca un balsam pentru suflet, plină de trimiteri care le fac poftă de citit și celor mai puțin entuziasmați de lectură! - Avantages   Un roman delicios, care să ne aducă aminte că în epoca rețelelor sociale imaginația e mai importantă decât oricând.“ - Madame Figaro Fragment din roman:   "În picioare, în vagonul arhiplin, Juliette simțea geanta de pânză înghiontind-o într-o parte, chiar între coaste și soldul stâng. Cărțile, își zise, încercau să pătrundă în ea cu colțurile lor, fiecare împingându-se ca să fie prima, mici sălbăticiuni captive și încăpățânate, iar în dimineața această aproape ostile.  Știa de ce. În ajun, când se întorsese acasă - până la urmă sunase la agenție ca să spună că nu se simte prea bine, nu, nu, nimic grav, o chestie care nu trecea, dar o zi de odihnă avea s-o pună pe picioare -, le vârâse pur și simplu în geanta cea mare de vineri, cea pentru cumpărături, trăsese fermoarul, apoi o așezase lângă ușa de la intrare, cu umbrela deasupra, fiindcă prognoza meteo anunță vreme cam mohorâtă. După aceea deschisese televizorul, dăduse sonorul foarte tare și mâncase o lasagna congelată, încălzită la microunde, uitându-se la un documentar despre corbul-de-mare alb, apoi la altul despre un star rock decăzut. Simțea nevoia ca zgomotele lumii să pătrundă între ea și magazia ticsită de cărți, între ea și ora pe care o trăise în încăperea minusculă, nu, nu minusculă, ci invadată, în acel birou unde spațiul încă liber părea să fi fost clădit din interior de fiecare volum pus pe o etajeră sau stivuit între picioarele unei mese, lângă un fotoliu sau pe rafturile frigiderului deschis și cald.  Făcuse să-i dispară din ochi, din simțuri, dacă nu chiar din memorie tot ce adusese din acea cameră; cu gura plină de gustul dulceag al pastelor industriale, cu timpanele saturate de muzică, exclamații, strigăte de păsări, mărturisiri, analize, flecăreli, își regăsea mediul familiar, banalul, nu-prea-răul, aproape suportabilul, viața, singura viață pe care o cunoștea.  Și în dimineața această cărțile erau supărate pe ea că le ignorase. Ce idee stupidă! "