După moartea tragică a soției sale, Gerard – un profesor francez de istorie a artei – decide să se retragă o perioadă în nordul îndepărtat al Europei. Liniștea pe care o căută în meditație printre fiordurile Norvegiei este întreruptă de întâlnirea accidentală cu o tânără ce urmează cursurile unei stranii școli locale de fotomodele, a cărei deviză este „Sine Anima”. „Niciun drum nu seamănă complet cu un altul, așa cum nici viețile noastre nu sunt identice în fiecare zi. Trebuie doar să îți reamintești cine ai fost în clipa respectivă și vei ști și unde ai fost.“ Fragment din cartea "Față de la nord de ziuă" de Alexandru Voicescu "Un pas înaintea celuilalt, fiecare pe rând. Ca un nor care se adună încet, încet, cu grijă de a nu se revărsa în ploaie înainte de vreme. Câte un pas pe rând. Așa își zicea de fiecare dată, o mantră pe care și-o repetă conștiincioasă în gând atunci când se trezea dimineața și își reamintea frânturi din Coșmaruri, dar pe care o repetă și înainte de culcare, pregătită să își trăiască visele. Nu avea altă soluție pentru a păstra secretul pe care cu greu și-l recunoștea ei înseși, iar apăsarea pe care o ducea cu ea se adâncea din ce în ce mai mult și consumă tot mai multă energie. Însă putea suporta, era puternică, mai era loc. Am voința unei pietre. Sunt piatră. Pietrele nu simt, pietrele nu vorbesc, pietrele nu au dureri. Acum nu era cu nimic diferit de clipele imediat de după somn, în care sudoarea îi curgea pe după tâmple, pe sub șuvițele părului ei negru și încă nepieptănat, încă nedat cu placa, doar că în momentul ăsta veneau din efortul fizic făcut, nu din cel mental. De obicei, sfârșiturile de săptămână erau cele mai dificile, pentru că duminica nu aveau cursuri și tot ce experimentă în somn se încolăcea în jurul ei ca un uragan. Eu sunt centrul clipei, aici e voința mea. Eu sunt calmul pietrei. Își repetă obosită binecunoscutele cuvinte, pentru a mia oară. Nimeni nu aveau voie să intre duminică în spațiul benefic al Studioului, decât dacă era un caz de extremă urgentă. Pentru o clipă, o cuprinse panica, gândindu-se la ziva aceea teribilă în care a refuzat să vină la recuperare, lăsând loc manifestării depline a indispoziției. Nu și-ar mai fi dorit să suporte vreodată chinul care atunci îi frământase parcă toate viscerele, atingând cu foc fiecare colț din corpul ei, fără a face vreo diferență între trup și spirit."
