Fellside

Fellside e o închisoare de maximă securitate pentru femei, situată undeva într-un ținut mlăștinos din Yorkshire. Jess Moulson și-ar putea petrece tot restul vieții acolo, deși nu-și amintește crima pentru care e  condamnată. Nu știe cum a murit băiețelul care locuia deasupra apartamentului său în seara care i-a schimbat viața, dar ziariștii s-au grăbit s-o numească „criminală de copii“. Fellside este un loc unde până și pereții șoptesc. Iar cea mai puternică este chiar vocea băiețelului omorât. Mintea îi joacă feste lui Jess sau chiar i se cere ajutorul dintr-o altă lume? M.R. Carey îmbină un crime thriller întunecat cu o inedită poveste cu fantome, plină de întorsături de situație și de momente care taie respirația. Original, plin de suspans și extrem de puternic. - The Guardian O carte care te bântuie și îți frânge inima. - Vogue "Acum nu îi mai era teamă să cutreiere prin curentul de amintiri, de-a lungul unui țărm de care se loveau valurile trecutului. Acum nu mai simțea decât ușurare. Era ca și cum s-ar fi întors acasă, sau cel puțin într-un loc care o cunoștea și o primea înapoi cu dragă inimă; un loc asemenea unui paradis al copilăriei, asemenea unei căsuțe dintr-un copac sau al unei cazemate din perne. Locul Celălalt. Își surprinse propriul chip reflectat în lumea prin care trecea, ecouri stinse ale plutirii ei printr-un aer care nu era aer sau pe deasupra unei ape care nu era apă, ci gândurile femeilor din Fellside. Majoritatea nu dormeau încă, dar își întorseseră ochii interiori către Moulson, care trecea prin fața ferestrelor micuțe ale sufletelor lor. Îndreptându-se spre noaptea unde trăiau cu toate." Fragment din cartea "Fellside" de M.R. Carey "A mai trecut o săptămână și Jess tot nu s-a răzgândit. Murea încet - centimetru după centimetru, gram după gram. În săptămâna a treia depășise bariera durerii, iar acum era amorțită și aproape că nu mai simțea nimic. Cu excepția momentelor când încerca să înghită puțină apă sau să vorbească - adevărata agonie din cauza infecției fungice de sub limbă. - Pot să te tratez, îi spusese domnul doctor Salazar când i-a ridicat capătul limbii cu o spatulă și a dat de carnea umflată și lividă. Nu văd de ce ar trebui să suferi în halul ăsta. De fapt, s-a oferit de mai multe ori să o ajute. Ultima dată, aproape că o implorase să-i dea voie. Jess înțelegea cât de mult îl doare faptul că trebuia să stea cu mâinile în sân și să se uite la ea cum se chinuiește din cauza unei afecțiuni pe care el o putea vindeca. Însă nu era sigură de voința ei. Curând aveau să se întâmple lucruri mult mai rele. Și dacă acum acceptă tratamentul, cum ar putea să fie convinsă că mai încolo îl va refuza? Nu cumva ar crea acum un precedent, pe care l-ar putea invoca doctorul dacă ea nu va mai fi în stare să vorbească? Mai bine să îndure durerea până când nu va mai conta nimic. Tramadolul o ajută cât de cât - nu-i calmă prea mult chinurile, dar măcar nu-și mai dădea seama de trecerea timpului. Efectele medicamentului se accentuaseră pe măsură ce Jess scădea în greutate și organismul ei devenea tot mai slăbit. Acum, ori de câte ori Salazar sau una dintre infirmiere îi făcea injecția, avea senzația că se transformă într-o plută de undiță, aruncată. în ape adânci negre. Încet, foarte încet, ieșea din nou la suprafață și se pomenea că o altă infirmieră era de serviciu și că trecuse deja o jumătate de zi. Odată, când și-a revenit după una dintre aceste stări de pierdere a lucidității, a fost convinsă că nu este singură în cameră. La fel ca în prima noapte, petrecută în salonul principal al infirmeriei. Însă convingerea ei de acum era mult mai fermă. Cineva se mișcă la căpătâiul patului ei. A așteptat ca persoana respectivă să-i intre în raza vizuală, dar a așteptat în zadar. Se mișcă într-o parte și în alta în spatele ei - și îi auzea pașii, ușori și neregulați. Îi era greu să-și imagineze ce făcea acolo. Sarea? Dânsa? împingea ceva de-a lungul podelei fără să-și folosească mâinile? Poate că ar fi îndrăznit să îi vorbească, dar știa cât de tare ar fi durut-o dacă și-ar fi mișcat limba plină de ulcerații. Așa că i-a făcut cu mâna - o umbră de gest șovăielnic, abia ridicându-și degetele de pe așternuturi. Pașii s-au oprit chiar lângă umărul ei și rama patului a scârțâit ca sub o apăsare. Musafirul nevăzut și-a tras nasul - ca și cum i-ar fi fost plin și trebuia să și-l sufle - și apoi s-a auzit un foșnet stins. Jess și-a imaginat că își frecă obrazul. Sau poate se scarpină. Cu cât se prelungea tăcerea, cu atât părea mai puțin probabil să fie întreruptă de străinul din rezerva ei. Iar acum liniștea era deplină, făcând-o să se întrebe dacă nu cumva își imaginase toate sunetele acelea. Poate că aceste senzații nu fuseseră decât niște rămășițe ale binecuvântătei uitări de sine pe care i-o ofereau calmantele. Însă imediat a simțit și altceva: un curent de aer lângă obrazul ei. Musafirul încă mai era acolo, atât de aproape, că-i simțea răsuflarea. A întors capul, dar foarte încet, ca să reducă pe cât posibil scrâșnetul dureros al mușchilor nefolosiți. Nu era nimeni acolo. Nu era nimic în spatele patului. Nici nu s-ar fi putut, pentru că patul era lipit de perete. Nu există acel spațiul în care s-ar fi mișcat musafirul ei nevăzut. "