Femei fara barbati

Femei fără bărbați urmărește destinele întrețesute a cinci femei care ajung să trăiască laolaltă într-o grădină din apropierea Teheranului. Cele cinci, printre care se numără o prostituată, o femeie înstărită de vîrstă mijlocie și o profesoară, ajung să ilustreze voci ale femeilor din societatea iraniană contemporană confruntate cu discriminarea generată de gîndirea tradiționalistă și dogmatică. Farrokhlagha, proprietara grădinii magice, și-a ucis accidental soțul tiran. Mouneș, necăsătorită deși are 38 de ani, a fost atacată și ucisă de propriul frate. Grădina în care se regăsesc cele cinci personaje reprezintă pentru ele un spațiu al izolării și al libertății, în care se refugiază de realitate, dezvăluind astfel chipuri ale oprimării la care sînt supuse femeile din Iran.   „În Femei fără bărbați, Shahrnush Parsipur afirmă încă o dată adevărul simplu că fragilitatea și puterea își stau alături, iar calitățile acestea sînt delicate, prețioase și veșnic feminine.” (Shirin Neshat, regizoarea filmului Femei fără bărbați)   „Shahrnush Parsipur își scrie romanul cu unelte de prozator, dar și de polemist; Femei fără bărbați e și o formă de protest împotriva discriminării femeii în tradiția persană.” (Publishers Weekly)     Fragment din romanul "Femei fără bărbați" de Shahrnush Parsipur:       "— Nu mai plânge, domnișoară, i-a spus Farrokhlagha. Nu-ți face bine la sănătate.     Zarrinkolah a intervenit:     — Ba da, să știți că face bine. Doamnă, eu am plâns douăsprezece ore ieri. Ochii mei nu sunt de obicei așa. Am ochi mari, dar acum s-au umflat de la atâta plâns. Și plânsul m-a vindecat. Lăsați-o să plângă.     — Dar ce s-a întâmplat, domnișoară Faeze? a întrebat-o Farrokhlagha. Spune și tu ceva.     Faeze continuă să plângă fără să rostească vreun cuvânt.     — Stimată doamnă, a spus Mouneș, dacă-mi permiteți, aș vrea să vă spun că mă bătea gândul să plec în India, sau în China, sau în altă țară îndepărtată. Doream să văd lumea, să înțeleg eu singură toate lucrurile, nu să-mi spună mereu alții ce și cum, să mă ducă de nas și să mă amăgească. Nu voiam să-mi irosesc toată viața, să rămân o vită neștiutoare. E drept că mai e și vorba aceea, fericiți cei săraci cu duhul. Dar am hotărât să plătesc prețul, să-mi risc fericirea și să caut cunoașterea. Firește, când pornești pe un drum, te pândesc și pericole. Ori ai puterea să le înfrunți, ori te întorci în turmă ca un miel supus. Dar chiar și așa, când te întorci, ceilalți te ocolesc de parcă ai avea râie. Nu-ți mai rămân decât două cai  de scăpare: ori înveți să suporți oprobriul, ori îți pui capăt zilelor... Dar să lăsăm asta, sunt prea multe de spus. Pe scurt, soarta a făcut ca această veche prietenă să-mi devină tovarășă de drum, pentru că mi-era frică s-o las singură, să nu-și facă rău, sau să facă rău cuiva mai nefericit ca ea. Nu știu de ce m-am gândit că nu se poate ieși din Teheran decât pe drumul spre Karaj. Vă puteți închipui așa ceva? Acum, dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama ca din Teheran poți să ieși în Mehrabad, sau în Rey, sau în Neyavaran... Sunt sute de alte ieșiri. Dar eu n-aveam decât un gând: Karaj. În fine, ca să n-o mai lungesc... Eram pe drum când a oprit un camion. Șoferii au coborât și ne-au violat. Desigur, eu văd în toate astea un sens adânc, ascuns. Cred că o forță necunoscută a vrut să mă lovesc de piedici încă de la primul pas. Biata mea prietenă a fost sacrificată din cauza mea. Nu s-a mai oprit din plâns de atunci. Oricum, eu mi-am spus că violul acesta a fost pentru mine primul pas spre descoperirea unei legi, a unui mers al firii. A fost prima experiență amară din călătorie. Pe drum, mă gândeam că a fost nevoie să se înece milioane de inși până când primul om a învățat să înoate. Ce e ciudat este că încă se mai îneacă oameni... Dar să lăsăm vorbele astea, nu-i aduc nici o alinare bietei mele prietene.” Deși titlul romanului (“Femei fără bărbați”) ar putea sugera o carte feministă (au fost voci care s-au exprimat în acest sens) nu e nici pe departe vorba despre așa ceva, chiar dacă, în majoritate, personajele sunt femei. E mai degrabă vorba de un strigăt de eliberare, unul cântat, ca o jelanie poetică. Avem cinci femei pe care le unește nevoia de iubire, de la iubirea-vis, iubirea-poezie și până la iubirea care îndeplinește o cutumă în absența căreia femeia nu mai este un actor social dezirabil, valoros, credibil (căsătoria). Toate poveștile acestor femei diferite sunt unite de această tânjire și sunt proiectate pe motivul nostalgic al grădinii (evident o trimitere la Eden, la acel paradeisos al necondiționatului și al fericirii). Lucrurile încep în grădina lui Mahdokht și se încheie în aceeași grădină devenită acum a lui Farrokhlaghá. De la început acest spațiu este al erosului: începe ca loc al iubirii carnale (slujnica de 15 ani cu grădinarul urât), dar se rafinează până la a deveni spațiu al iubirii de sine, al iubirii spiritualizate, al erosului care ajunge transparent și se contopește cu energia divină a naturii. Mahdokht este o femeie tânără care dorește, din nevoia plinătății, să devină copac (și devine!), Faezé are 28 de ani și vrea cu orice preț să se mărite (e în stare chiar să ascundă o crimă!), Mouneș are 38 de ani, este virgină și are un șoc când descoperă că sexualitatea nu este decât un lucru simplu (este ucisă de fratele ei pentru că a lipsit de acasă și astfel a făcut familia de rușine!), Zarrinkolah este o prostituată veselă și de succes (a ajuns să aibă până la 30 de clienți pe zi!) care de la un moment dat vede toți bărbații fără cap, iar Farrokhlaghá Sadroddivan Golchehreh este o superbă persană de 51 de ani care nostalgiază după iubirea neîmplinită cu un prinț și care are o căsnicie în care dezgustul și resentimentarismul se pot întinde până la crimă (de altfel de teamă își ucide chiar ea soțul, accidental). Ei bine, toate aceste destine, care par a alcătui o mână care cere iubirea, ajung și se rezolvă în acestă grădină fantastică cu intensități diferite pentru fiecare dintre ele. Pentru toate cele cinci, însă, acestă cură de magic înseamnă o întoarcere îmbogățită în realitate, chiar dacă aparent existența poate să fie măruntă. După o asemenea experiență amestecul de bine și rău este acceptat și trăit mai deplin. Cred că romanul lui Shahrnush Parsipur a devenit o carte interzisă de cenzura iraniană pentru că toate aceste femei poartă același mesaj: nevoia de a iubi cere libertate pentru a fi ceea ce se potrivește fiecăruia, pentru a putea fi asumată ca un lucru firesc și dătător de împlinire. Atunci când acest lucru nu e posibil (în acest caz datorită tipului de societate) lucrurile se augmentează fals și produc malformații care se pot sfârși în tragedie. Este de reținut și faptul că singurul bărbat care pătrunde cu adevărat în acest spațiu exclusiv feminin este Grădinarul. El nu judecă, iubește, resemnifică lucrurile, le potențează, le dă un sens extramundan, se pricepe la toate, înțelege esența celor ce sunt și doar așa el devine cel ce mijlocește schimbarea acestor femei în grădină, doar așa (ca un amestec misterios de mag, poet, preot și gospodar) el este capabil să vindece rănile. Pe foarte scurt s-ar putea spune: romanul “Femei fără bărbați” este o carte despre cinci femei, cinci tânjiri către firesc! Scriitura autoarei este minimalistă (dar cuceritoare!), aparține realismului magic și are acel aer de dulce tristețețe, de nostalgie temperată care se întâlnește acolo unde fericirea ar putea fi, dar nu este! Laurenţiu-Ciprian Tudor, pentru Libris.ro