Despre ideea diferenței, a imposibilității comunicării, dar și, ca supratemă, despre despărțirea (relativă) de lume scrie Mariana Codruț în volumul Femeia care nu se mai uită la cer. E mult de brodat aici, în vremi ale nimicului și mai ales ale unui foarte prost mascat anticomunism care încă mai bântuie literatura română, însă prozele ei evită tema cu grație și rămân în ceea ce, în linii mari, putem numi umanism. Lumea e așa cum e și nu istoria, la rândul său discurs, o va schimba. E o carte stranie, îți dă senzația de irealitate, de altă lume, generată de simpla poziționare în spațiul literar. Uneori, asta se întâmplă: literatura modifică realitatea în moduri imperceptibile și o transpune într-un soi de spațiu magic neprecizat, pe care îl numim povestire, dar căruia ar trebui să-i găsim alt nume. Refuzând să-și politizeze textele, Mariana Codruț scrie despre noi. Și asta e minunat. - Cristian Fulaș Citești proza scurtă a Marianei Codruț ca să cunoști oameni. Ai de la început sentimentul acut că îi știi de-o viață și, totuși, secvența pe care scriitoarea o șlefuiește preț de câteva pagini e, de fiecare dată, o surpriză, în sens uman și în sens literar. Mirosea a mâncare caldă și a rufe geruite în apartamentul unui șofer și al unei bucătărese cu trei copii. O flanea de bărbat, smulsă de vânt din balconul de deasupra, ajunge la ei. Mariana Codruț ne introduce incognito în casa oamenilor, vorbele și gesturile lor devin ale noastre, fără să știm încotro vor duce. Îți stă inima o clipă și duioșia răsare când nu te aștepți. Toată galeria de personaje din volumul de povestiri Femeia care nu se mai uită la cer arată o mare empatie, dar, în mod paradoxal, și o detașare de... entomolog, care își urmărește ființele sub o lupă fină, calibrată cu acuitate psihologică și un nemaipomenit simț al limbii. - Cristina Hermeziu
