Nu e paranoia dacă se întâmplă cu adevărat... Au trecut zece luni de când Anna Fox a ieșit ultima dată din casă. Zece luni în care a băntuit ca o fantomă prin camerele vechii sale locuințe din New York, pierdută în amintiri, prea înspăimântată ca să-și părăsească siguranța propriului cămin. Singura punte de legătură a Annei cu lumea reală este fereastra camerei sale, unde stă zi de zi, urmărindu-și vecinii. Când familia Russell se mută peste drum, Anna este imediat atrasă de aceasta. O familie perfectă cu trei membri, un ecou al vieții pe care și ea a dus-o cândva. Dar într-o seară, un țipăt teribil rupe tăcerea, iar Anna este martoră a ceva ce nimeni nu trebuia să vadă. Acum trebuie să facă tot ce poate pentru a descoperi adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în realitate. Dar chiar dacă îl va afla, o va crede cineva? Și poate să aibă încredere în ea însăși? Uluitoare. Senzațională. Extraordinară. - Gillian Flynn - Autoarea romanului Fața dispărută Tensiune la cote maxime. Suspans hitchcockian într-o ambianță de secol XXI. - Val McDermid Una dintre acele cărți rare pe care nu le poți lăsa din mână. - Stephen King Uimitoare. Fascinantă. Pur și simplu fantastică! - Tess Gerritsen Fragment din romanul "Femeia de la fereastra" de A.J. Finn: "Nimeni nu m-a prins vreodată până acum. Nici doctorul său Rita Miller, nici familia Takeda, nici familia Wasserman, nici cardul de gâște din familia Gray. Nici familia Lord înainte să se mute, nici familia Moțt înainte de a se despărți. Nici taxiurile aflate în trecere, nici trecătoril. Nici măcar poștașul, pe care obișnuiam să-l fotografiez în fiecare zi, la fiecare ușă. Și luni de zile cercetăm cu atenție acele imagini, retrăind acele momente, până când, în cele din urmă, nu am mai putut ține pasul cu lumea de dincolo de fereastra mea. Dar încă mai există o excepție ciudată, desigur - familia Miller mă interesează. Sau, mai exact, m-au interesat înainte să sosească cei din familia Russell. Și acest teleobiectiv Opteka este mai bun decât binoclul. Dar acum îmi simt corpul străbătut de rușine ca de o tensiune electrică. Mă gândesc la toată lumea și la tot ceea ce am surprins cu aparatul foto: vecinii, străinii, sărutările, crizele, unghiile roase, mărunțișul aruncat, pașii mari, poticnirile. Băiatul din familia Takeda, cu ochii închiși și cu degetele tremurând pe corzile violoncelului său. Familia Gray, cu paharele de vin ridicate într-un toast buimac. Doamna Lord în camera ei de zi, aprinzând lumânări pe un tort. Tinerii din familia Moțt, în zilele muribunde ale căsătoriei lor, urlând unul la celălalt din capetele opuse ale salonului de un roșu pasional, cu o vază făcută zob pe podeaua dintre ei. Mă gândesc la hard diskul meu, burdușit cu imagini furate. Mă gândesc la Jane Russell când s-a uitat la mine, fără să clipească, de cealaltă parte a parcului. Nu sunt invizibilă. Nu sunt moartă. Sunt vie, la vedere, și mi-e rușine. Mă gândesc la dr. Brulov în Fascinație: „Draga mea fată, nu poți să te tot lovești cu capul de realitate și să spui că nu este acolo"."
