Femeia la 1000 C

Romanul Femeia la 1000°C este bazat parțial pe viața lui Brynhildur Georgia Bjornsson, al cărei bunic a fost primul președinte al Islandei și pe care scriitorul Hallgrimur Helgason a cunoscut-o întâmplător în 2006, cu un an înainte de moartea acesteia. Herra locuiește singură într-un garaj închiriat, alături de un laptop și o grenadă veche de mână, iar faptul că nu mai are mult de trăit o determină să-și rememoreze viața agitată, cu un limbaj surprinzător de direct, plin de umor și ironie. Singură într-un garaj închiriat, loială doar unei grenade de mână din al Doilea Război Mondial, Herra Bjornsson își trăiește la optzeci de ani începutul sfârșitului vieții. Dar este pregătită: și-a făcut deja programare la crematoriu, unde i se garantează o dispariție rapidă la 1000 °C. Dar înainte de toate astea, ne cere ea, „permiteți-mi să-mi povestesc viața.“ Istoria care urmează pleacă de la viața reală a nepoatei primului președinte al Islandei - cu care autorul a interacționat întâmplător într-o conversație telefonică în anul 2006 -, dar își urmează propriul curs ficțional. Pusă în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, povestea individuală a Herrei completează tabloul atrocităților care devastau în acei ani Europa, însă amintirile personajului despre sine și despre întâmplările care i-au marcat existența se întrețes cu cel mai rafinat și mai surprinzător umor, cu o revigoranță autoironie, dar și empatie pentru cea care a fost în tinerețe. Fiecare capitol al romanului este o piesă dintr-un puzzle care se construiește încet, impredictibil.   Povestea Herrei, bazată pe fapte reale, nu este o cronică predictibilă a suferințelor pe care le provoacă războiul: eroina este nemiloasă față de toată lumea, inclusiv față de ea însăși, nu simte nicio vină pentru că a fost o amantă cu inima de piatră, o mamă denaturată și o aventurieră nesăbuită. Ea își povestește viața plină de anomalii cu o vivacitate fascinantă. - The New Yorker   Herra supraviețuiește și își spune povestea așa cum o vede ea. Și ce poveste! – una care merită să fie citită pentru a înțelege și mai bine complexitatea celui de-al Doilea Război Mondial și pentru a te bucura de inteligența unei femei pe care nu ți-o vei putea șterge din minte. - Washington Post   Femeia la 1000 °C nu este o carte pentru cei fără sânge în vene. Mai degrabă decât o dare de seamă istorică spusă de la distanță, punctul de vedere al Herrei îl poartă pe cititor pe umeri pentru a fi martorul degradării personajului în cele mai chinuitoare detalii. - Washington Independent Review Of Books   Un roman ca un atac militar… Această fabulă ireverențioasă despre un copil în timp de război aduce aminte inevitabil de Tobă de tinichea a lui Gunter Grass, dar Herra este mai modernă, o eroină cu porniri sexuale, o parte #MeToo și două părți #SodThem. - The Guardian   Un roman ca un atac militar… - The Guardian Fragment din cartea "Femeia la 1000°C" de Hallgrimur Helgason: "- Cine ești? a repetat bătrânul în germană. Deja se strânseseră mai mulți oameni pe plajă. În spatele lor, focul ardea cu vâlvătaie și trosnea. Bărbatul s-a îndreptat de spate și a întrebat: - Aici e Wannsee? - Ce? - Sunt în Wannsee? Vorbea germană cu accent englezesc. - Sunteți englez? a întrebat o voce de femeie din spatele nostru. - Da, a răspuns el în engleză, apoi, întinzând mâinile într-un gest de predare totală, a adăugat: Arestați-mă. Frizonii s-au uitat unii la alții, la bărbat, apoi din nou unii la alții, fără să scoată o vorbă. Era un soldat tânăr, cu o fată frumoasă și părul negru, ondulat. Îi tremurau buzele și umerii de frig. Înaintând poticnit pe plajă, s-a întors și a arătat cu degetul spre mare, spre epavă și tocmai se pregătea să spună ceva când l-a cuprins un acces de tuse care i-a înecat cuvintele. În cele din urmă, a icnit și a lăsat o dâră de vomă sclipitoare pe plajă. O bătrână s-a apropiat cu o pătură și a aruncat-o peste el, înainte ca o femeie mai tânără să alerge s-o ajute. Împreună l-au sprijinit pe pilot până la foc. Purta o geacă de piele cu însemnele Royal Air Force pe piept și pe mânecă, iar de la buza de jos până la bărbie se desena o frumoasă cicatrice albă. Englezul a făcut câțiva pași clătinându-se, apoi s-a oprit în dreptul a doi bărbați și le-a zis, în germana lui proastă, că tovarășul lui era încă blocat în fuzelaj. În timp ce femeile îl îndemnau pe băiat să se apropie de foc, cei doi au intrat în apă încercând să se apropie dc aparatul prăbușit. Dar erau amândoi bătrâni și nu s-au aventurat mai departe de genunchi; apa era rece ca gheața. Nu se mai vedea niciun fel de mișcare în jurul epavei care, într-un final, a capitulat în fața unui mic val, iar aripa verticală s-a scufundat în mare cu un plescăit. Câteva clipe mai târziu, bătrânii au făcut stânga împrejur și au revenit la foc. Femeile îl dezbrăcaseră pe englez de geacă și de cămașă și-I înfășuraseră într-o pătură. Cineva completase ansamblul punându-i un șal roșu pe umeri. Ședea pe nisip cu picioarele încrucișate și se uită absent la foc, în timp ce dinții îi clănțăneau ușor, înconjurat de fiicele și mamele frizone. Și eu, și Maike ne holbam la el vrăjite. Nu mai văzusem în viața mea un bărbat atât de frumos, poate doar pe marele ecran în Copenhaga. De partea asta a Mării Nordului pur și simplu nu se produceau fete cu trăsături atât de armonioase. Iar eu care crezusem că britanicii sunt niște javre ucigașe, obsedate de bombe, cu nasuri dickensiene și guși victoriene. Profesoara noastră, Fraulein Osingă, care vorbea destul de bine engleză, s-a lăsat pe vine lângă proaspătul sosit asumându-și rolul de interpretă și informându-i pe ceilalți ca pe băiat îl cheamă William și că a crezut că s-a prăbușit aproape de Berlin, lângă lacul Wannsee. Altceva n-a mai aflat de la el."