Femeia la treizeci de ani - Honore De Balzac

Romanul Femeia la treizeci de ani povestește, alegînd fundalul tulbure al războaielor napoleoniene, destinul unei frumoase doamne din înalta societate franceză de secol XIX. Uneori pasională, alteori pălind în fața eșecului, viața lui Julie d’Aiglemont se schimbă după iubirile care o frămîntă, fie ele venite din partea unui tată posesiv, a unui protejat al lui Napoleon, glorios, însă fără merite, ori a unui nobil englez care-i salvează viața, dar pe care dragostea față de frumoasă femeie îl duce la moarte. Fragment din romanul "Femeia la treizeci de ani" de Honore De Balzac:   „În acea clipă, sufletul tinerei Julie parcă ar fi trecut în cel al ofițerului. Un gând încă și mai crud decât toate cele ce-l înfricoșaseră pe bătrân îi crispa trăsăturile chipului suferind atunci când îl văzu pe d'Aiglemont ca schimbă, trecând prin fața lor, o privire tainică cu Julie, ai cărei ochi se umeziseră și al cărei obraz capăta o strălucire extraordinară. El o țări brusc pe fiica să spre grădina Tuileries. - Dar, tată, spunea ea, mai sunt încă în piață Carrousel regimente ce trebuie să continue manevrele. - Nu, copila mea, toate trupele defilează. - Cred că te înșeli, tată; ar fi trebuit ca domnul d'Aiglemont să le dea ordin să înainteze... - Mi-e rău, draga mea, și nu mai pot să stau. Julie n-avu cum să se mai îndoiască de vorbele tatălui său, după ce își aruncă ochii asupra acelei fete, căreia îngrijorările de părinte îi dădeau un aer abătut. - Ți-e rău tare? îl întrebă ea indiferență și cu gândul aiurea. - Oare nu știi că fiecare zi este pentru mine ca un dar? răspunse bătrânul. - Așadar, vrei iar să mă mâhnești vorbindu-mi de moartea ta? Eram atât de veselă! Nu vrei mai bine să-ți alungi gândurile astea amare și negre? - Ah! exclamă tatăl, scoțând un suspin, copil răsfățat ce ești! Dar și inimile cele mai duioase sunt uneori foarte crude. Că vă închinăm viața noastră, că nu ne gândim decât la voi, că vă pregătim tihna, că ne jertfim bucuriile pentru toanele voastre, că vă adoram, că vă dăruim până și sângele nostru, astea nu-nseamnă nimic, nu? Vai! da, voi primiți totul cu nepăsare. Ca să căpătăm pentru totdeauna zâmbetul și dragostea voastră disprețuitoare, ar trebui să avem puterea lui Dumnezeu. Și până la urmă, vine un altul! un iubit, un soț - și ne răpește inima voastră. Uluită, Julie își privi tatăl, care pășea încet, aruncându-i priviri posomorâte. - Și va mai și ascundeți de noi, urmă el, ba poate chiar și de tine însăți... - Tată, ce tot spui? - Mă gândesc, Julie, că ai secrete față de mine. Iubești, continuă repezit bătrânul, băgând de seamă că fiica lui începuse să se îmbujoreze. Ah! Nădăjduiam să te văd alături de bătrânul tău tată până la moartea lui, nădăjduiam să te țin fericită și strălucitoare lângă mine! Să te admir așa cum erai tu odinioară. Necunoscându-ți soarta, aș fi putut să cred că te așteaptă un viitor liniștit; acum, însă, mi-e cu neputință să duc cu mine o speranță de fericire pentru viața ta, de vreme ce-l iubești mai mult pe colonel decât îl iubești pe vărul tău. N-am cum să mă mai îndoiesc. - Și de ce n-ar trebui să-l iubesc? exclamă ea, cu o vie expresie de curiozitate. - Ah, scumpă Julie, n-ai să mă înțelegi! răspunse tatăl, suspinând. - Spune-mi, totuși! izbucni ea, făcând fără să vrea un gest de răzvrătire. - Ei bine, copila mea, ascultă-mă. Adeseori tinerele fete își creează imagini mărețe, fermecătoare, chipuri cu totul ideale, și își făuresc idei himerice despre oameni, despre sentimente, despre lume; apoi, naive, ele atribuie unui oarecare desăvârșirile pe care le-au visat și se încred în el; și astfel iubesc în bărbatul ce și-l aleg această făptură imaginară; dar, mai târziu, când e prea târziu ca să se mai smulgă din nenorocire, înșelătoarea aparentă pe care au înfrumusețat-o, primul lor idol, în sfârșit, se schimbă într-un schelet odios. Julie, mai degrabă aș vrea să te văd îndrăgostita de un moșneag, decât să te văd îndrăgostita de colonel. Ah! Dacă ai putea să te închipui cu zece ani mai târziu în viață, i-ai da dreptate experienței mele. Îl cunosc pe Victor: hazul lui e un haz lipsit de spirit, un haz de cazarmă, el n-are nici un talent și e cheltuitor. E unul dintre acei oameni pe care Cerul i-a creat ca să înfulece și să mistuie patru mese pe zi, să doarmă, să iubească pe cea dintâi venită și să se bată.”