Fernando Pessoa

    „La sfârșitul anului 2010 scriitorul brazilian José Paulo Cavalcanti Filho și-a încheiat, după mai mulți ani de cercetări, cartea despre acest om care se visase atât de multiplu. Cavalcanți a descoperit că Pessoa nu se referea la cinci nici la șase, ci la o sută douăzeci și șapte de oaspeți care se înghesuiau în trupul său firav, fiecare în parte cu numele său, cu stilul și cu propria lui poveste, cu data lui de naștere și cu horoscop propiu. Unii dintre ei îl criticaseră în mod public, dar Pessoa nu a procedat la expulzarea niciunuia, chiar dacă uneori probabil că îi fusese dificil, presupun, să hrănească o familie atât de numeroasă.” (Eduardo Galeano - Os filhos dos dias)      Fragment din volum:       “Dezgustul pentru câini și gramofoane     Simpatizează puțin, sau chiar deloc, cu „câinii care scheaună și cu telefoanele". Însăși Ophelia relatează: “Fernando era foarte superstițios, în mod special cu câinii care scheunau. Spunea că, atunci când mergea acasă, în drumul său câinii scheunau, și că asta însemna că era ceva în el care îi determină să scheaune”. Acest dezgust s-a extins față de mașini în general, pe care le acceptă „în același fel ca și pe copaci". De asemenea, „mă dispensez și detest automobilele, mă dispensez și detest produsele științifice - telefoanele, telegrafele - care fac viață ușoară, sau subprodusele de fantezie - gramofoane, receptoare herțiene. Nu mă interesează nimic de tipul ăsta." În cazul radioului nu, poate pentru că nu era legat de copilăria sa. Cu familia, pe Strada Coelho da Rocha, s-a obișnuit să asculte succese muzicale din Londra, Madrid, New York, Paris și Roma, puse pe discuri care se învârteau într-un gramofon instalat în sala de vizite a apartamentului.      Qualquer música, ah, qualquer,   Logo que me tire da alma   Esta incerteză que quer   Qualquer impossível calma!   (...)   Qualquer coisa que não vida!   Jota, fado, a confusão   Da última dança vivida...   Que eu não sintă o corăção!     „Qualquer música", Fernando Pessoa       Mașini de scris      „Vreau să domin lumea cu un creion." Pentru a scrie, îi place să folosească unul dintre multele creioane pe care le purta mereu în buzunarele din afară ale paltonului, amestecate cu șervetele și monede. După spusele prietenului Luis Pedro Moitinho de Almeida, mereu folosite, niciodată noi, bucăți ascuțite, foarte bine ascuțite la ambele capete; și de orice fel, mai puțin marca Ko-hi-noor-bh folosită pe vremea aceea de studenți. Creion care, după el, „nu e bun de nimic. Este dur și are vârful aspru". Sau folosește pană, motiv pentru care vorbește despre „micul aspect al călimării, sub marea indiferentă a stelelor"."