Fidelitatea clasicismului

Un coleg de breaslă mă întreba de ce Fidelitatea clasicismului și nu Fidelitate clasicismului. Răspund cu gratitudinea cuvenită întrebării: pentru că așa mi-a venit pe limbă. Aceasta este ipostaza ingenuă a răspunsului. Dacă-l scolim puțin, răspunsul, în afara oricărei prețiozități, va fi: pentru că, în formula secundă, dativul restrânge sfera de sens, orientând-o univoc spre posesiune. Plus timbrul apodictic, tonul declarativ, chiar insurgent. Dintre funcțiile limbii în procesul de textualizare, recognoscibilă acestui status quo ar fi funcția de apel (Karl Buhler), specifică textelor incitative, orientate către efecte de natură extralingvistică. Și atunci, de vreme ce funcția expresivă „se joacă” aici, aliis verbis de vreme ce cuvinte de iubire se macină la moara clasicismului, de ce? În forma dintâi, Fidelitatea clasicismului, autorul se dezice de orice retorică a indignării (contra cui?), încredințându-se, cap plecat, genitivului cu funcție dublă, de obiect, dar și de subiect. Căci poate fi vorba de o fidelitate asumată de un împătimit al clasicismului, dar și de clasicism ca agent al unei perpetue, nedezmințite fidelități. Paleta semantică se va îmbogăți dacă genitivului (clasicismului) îi vom recunoaște și funcția de genitivus originis, investind lexemul cu privilegiul fidelității în spirit. Spunând astfel: fidelitatea purcede din clasicism, clasicismul va încorpora fastuos o îndelungă asceză a înnoirii ca formă de manifestare a fidelității. Id est, a iubirii. - Petru Pistol