Filantropia Bizantina Si Asistenta Sociala

„Românii (bizantinii), în numele păcii, dau uitării vicisitudinile trecutului și nedreptățile… și pentru că ei depășesc toate celelalte neamuri în ceea ce privește filantropia, nu se grăbesc să pună mâna pe arme.” La Editura Doxologia a apărut lucrarea „Filantropia Bizantină și asistența socială”, autor Demetrios Constantelos. Traducerea din engleză este realizată de dr. Florina Mureșan. Părintele Demetrios Constantelos, profesor la importante instituții de învățământ superior din Statele Unite este un cunoscut teolog ortodox, specialist în domeniul civilizației bizantine și spiritualității ortodoxe. Lucrarea constituie un studiu sistematic al filantropiei bizantine până în secolul al XI-lea și, într-un sens mai larg, un manual indispensabil pentru înțelegerea diferitelor aspecte ale vieții bizantine. Pe parcursul a trei părți, autorul își propune să arate în ce măsură filantropia era un element al gândirii religioase, morale și sociale bizantine și până la ce nivel era practicată în Bizanț  de către Biserică, familiile imperiale, așezămintele monastice sau simplii cetățenii. Pentru aceasta a consultat un volum impresionant de surse bizantine, atât laice, cât și ecleziastice, precum și un număr mare de lucrări de specialitate. Practic, lucrarea Părintelui Constantelos rezumă tot ce s-a scris până atunci în domeniul filantropiei bizantine. Pornește de la constatarea ca și vechii greci vorbeau despre filantropie și o practicau sub forma ospitalității, a compasiunii, a respectului pentru semeni. Însă spre deosebirea de filantropia din lumea antică, limitată sub raport principal, motivațional și practic, în Imperiul Bizantin ea s-a constituit într-un percept divin care a fost exprimat în practică. Sfinții Părinți au accentuat faptul că filantropia ce se concretizează în plan social nu este altceva decât o punere în lucrare a iubirii lui Dumnezeu față de oameni, iubire manifestată în Iisus Hristos Cel răstignit și înviat. În Sfânta Liturghie ni se amintește constant de filantropia lui Dumnezeu care este bun și iubitor de oameni. Din acest motiv filantropia divină ar trebui să devină izvor al iubirii omului față de semenii săi. Așezămintele filantropice care au funcționat în Imperiul Bizantin și pe care părintele Constantelos le descrie cu atenție și anume: spitalele, casele pentru străini, casele pentru bătrâni, orfelinate, case pentru săraci, ne arată că activitatea în domeniul asistenței sociale nu este un câștig al umanismului modern, că ea a fost practicată sistematic încă din primele secole creștine. Cartea Părintelui Constantelos se recomandă tuturor celor interesați de gândirea Sfinților Părinți în domeniul filantropiei creștine și de acțiunea Bisericii în domeniul asistenței sociale. Ea umple un gol în literatura de specialitate în limba română, care este tentată să abordeze problema filantropiei mai mult din punct de vedere teologic decât istoric. O perspectivă istorică asupra filantropiei creștine se poate constitui într-un răspuns pentru cei tentați să minimalizeze rolul filantropiei în cadrul Bisericii Ortodoxe, acuzând-o că este istoric înclinată spre contemplație și foarte puțin spre practică. Ea se poate constitui, de asemenea, într-o motivație pentru misiunea socială a Bisericii în societatea contemporană, cu atât mai mult cu cât astăzi asistăm la secularizarea filantropiei sociale creștine, la ruperea ei de Evanghelia Mântuitorului Hristos. Ori temeiul filantropiei creștine este iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Este o lucrare hermeneutică și sistematica care studiază filantropia ca mentalitate și mod de viață în Bizanț. Chiar și criticii, care au văzut în Bizanț numai superstiții și acte de barbarism, au cuvinte de laudă când vorbesc despre gândirea filantropică bizantină și despre practicarea ei, totuși acest aspect a rămas aproape necunoscut și insuficient studiat. În jurul anului 1348 Alexios Makrembolites, sublinia faptul că bizantinii erau generoși și iertători chiar și față de dușmanii care profitau de pe urma bunătății lor, deoarece filantropia era una din calitățile lor înnăscute. Afirmații similare face și Împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1354), care consideră că bizantinii se disting de alte popoare prin numeroasele lor acte filantropice. El aduce în atenție faptul că filantropia era privită ca o virtute proprie nu numai celor bogați și puternici, ci și tuturor instituțiilor și claselor sociale. De la Teofilact Simocatta, care a deținut funcția de secretar al împăratului Heraclie (610-641), se păstrează un discurs interesant care reflectă într-o anumită măsură etosul civilizației bizantine. El prezintă Imperiul Roman târziu sau Bizantin ca un Stat care depășea, în practicarea filantropiei, toate celelalte neamuri: „Românii (bizantinii), în numele păcii, dau uitării vicisitudinile trecutului și nedreptățile… și pentru că ei depășesc toate celelalte neamuri în ceea ce privește filantropia, nu se grăbesc să pună mâna pe arme.” În paginile cărții se realizează un mozaic bizantin care oferă o imagine veridică a istoriei religioase și sociale ale acestei societăți. Conceptul de filantropie înseamnă mult mai mult decât simplă afecțiune, milă, prietenie și compasiune. Este iubirea manifestată în vorbe și în fapte, iubire arătată atât prietenilor cât și dușmanilor, este iubirea de care trebuie să se bucure fiecare om pentru că este om. Adevăratul filantrop își ajută chiar și dușmanii, El îl imită pe Dumnezeu, făcând fapte bune de care să beneficieze atât cei drepți cât și cei nedrepți, tot așa cum Dumnezeu revărsa peste toți oamenii soarele și ploile Sale cerești. Cum este și firesc, actele filantropice căutau să-l mulțumească nu numai pe filantrop, ci și pe adevăratul izvor al oricărei binefaceri, adică pe Dumnezeu.