«Marii gânditori, care au descris omul ca animal rațional, nu au fost niște empiriști, și nu au avut intenția de a oferi o reprezentare empirică despre natura omului. În definiția lor ei au exprimat mai degrabă un imperativ moral fundamental. În mare măsură conceptul de rațiune nu este menit să cuprindă în plinătatea și multitudinea lor formele culturii. Aceste forme sunt toate forme simbolice și, ca urmare, ar trebui să definim omul nu ca animal rațional, ci ca animal simbolic. În felul acesta putem să-i indicăm diferența specifică și să aflăm nouă cale care i s-a deschis: calea civilizației.» (ERNST CASSIRER). Ernst Cassirer reprezentant al orientării neokantiene și al unei sinteze teoreticometodologice între criticism, neohegelianism și fenomenologie, autor al unor lucrări de bază istorico-filosofice și de istoria științei și a culturii în genere, a fost totodată un participant activ la ampla reconstrucție teoretico-filosofică modernă. Fragment din volum: „Conflictul care ia naștere între dorința de fericire a omului și exigențele sub care îl situează pe acesta spiritul tehnic și voința tehnică nu constituie nicicum singură și cea mai puternică opoziție care se prezintă aici. Conflictul se relevă mai profund și mai teribil atunci când este urmărit în însuși domeniul formelor culturii. Adevăratul câmp de bătălie se arată abia acolo unde nu mai sunt în conflict caracterul mediat al spiritului cu nemijlocirea vieții, ci în loc de această sarcinile spiritului însuși, întrucât se diferențiază din ce în ce mai evident, în același timp se înstrăinează tot mai mult una de alta. Acum nu numai unitatea organică a existenței, ci și unitatea „Ideii", unitatea orientării scopului și a definirii acestuia se văd amenințate prin această înstrăinare. Nici măcar tehnică, în desfășurarea ei, nu se mai situează pur și simplu alături de celelalte direcții fundamentale ale spiritului, nici nu mai ocupă loc în mod pașnic și armonic printre ele. Întrucât se deosebește de ele, în același timp ea se desparte de ele și li se opune. Nu numai că se cramponează de propria sa normă, ci amenința să pună această normă în mod absolut și să o impună celorlalte domenii. Cu aceasta, în cercul acțiunii spirituale și, în oarecare măsură, chiar în sânul ei se declanșează un nou conflict. Ceea ce se preconizează acum nu mai este o simplă distanțare în raport cu „natură", ci trasarea unei frontiere în interiorul spiritului însuși, este instaurarea unei norme universale, care satisface și în același timp limitează normele particulare. Se configurează destul de ușor această determinare a frontierelor în raportul dintre tehnică și cunoașterea teoretică a naturii. De la început armonia pare aici dată și asigurată; nu se mai impune nicio lupta pentru supraordonare sau subordonare, ci numai un joc permanent de dări și luări reciproce.”
