Filosofia identitatii romanesti

O abordare mai decomplexată a filosofiei românești, în evoluția ei istorică, mi-am dorit dintotdeauna, deși  am înțeles și eu, ceea ce știe oricine, că o asemenea lucrare nu mai este posibilă decât ca produs de echipă și că trudnicie desfășurată pe parcursul mai multor decenii de eforturi conjugate. O istorie a filosofiei, ca rezultat colectiv sau, mai rar, singular, ca produs al sârguinței unui autor este, oricum, o ispravă referențială în istoria oricărei culturi, o tentație și un semn de maturitate spirituală în evoluția oricărei comunități. Acestea trebuie încurajate și, eventual, recunoscute ca manifestări de excepție, care coboară demersul epistemic la fundamente, la invarianți, la elementele prime din borangicul polivalent al unei culturi.   De multă vreme filosofia nu mai este privită ca o disciplină distinctă, ca nava amiral pentru toate celelalte științe. Filosofia a devenit un ansamblu de discipline autonome și bine articulate – morală, estetică, epistemologia, filosofia culturii, filosofia istoriei – legate, totuși, ombilical de trunchiul primar din care s-au desprins, așa că poate fi abordată și secvențial, prin proclamarea ca principiu ordonator al acelor discipline ce s-au declarat autonome. O istorie a esteticii sau a eticii este, în egală măsură, și o istorie secvențială a filosofiei.   Tot secvențial, mai poate fi abordată și tematic, prin asumarea unei idei recurente, ca perspectivă și principiu paradigmatic în organizarea unei dispuneri istoriografice. De bună seamă, și abordarea identității românești, așa cum s-a coagulat în evoluția culturii românești, poate fi asumată că idee și principiu ordonator și am procedat ca atare. O istorie a identității românești este, exagerând puțin,  și o istorie limitată, secvențială, în miniatură a filosofiei românești. - Ionel Necula