Flacara din zapada. Viata Sfantului Serafim de Sarov

    Pentru a ne apropia de Sfântul Serafim, trebuie să pătrundem cu ajutorul imaginației în lumea sa, chiar în atmosfera fizică a pădurii, în condițiile particulare ale climei din acea parte a provinciei Tambov, în mentalitatea, superstițiile oamenilor și evlavia ortodoxiei ruse manifestată pe tot parcursul anului.     El ne învață că rugăciunea este mereu la îndemână pentru bogați și pentru săraci, pentru cei nobili și pentru cei umili, pentru cei puternici și pentru cei slabi, pentru cei zdraveni și pentru cei bolnavi, pentru cei curați și pentru cei necurați. Acest șuvoi al rugăciunii face să coboare, drept răspuns, adierea sfântă! Atunci, când vine Mângâietorul, rugăciunea noastră este bucurie desăvârșită. Iar unde se adună cei care se bucură, acolo este Biserica. Dumnezeu îi spune omului, indiferent de stare sau condiție: „Copile, dă-Mi inima ta.” Dacă noi I-o dăm, El vine.     Datorită faptului că a trăit în sânul societății ruse, cu toate aceste aspecte și tradiții, Julia de Beaușobre reușește să ne stimuleze imaginația, ca să nu mai vorbim despre felul în care evocă pentru noi impactul produs asupra acelei lumi de evenimente mai ample petrecute în Rusia și în afară.      Fragment din volum:       “AMURGUL, care se lasă mai devreme iarna, îl învălui încet, încet pe Serafim. Învelișul orbitor de zăpadă căpătă o culoare cenușie blândă. Liniștea nu mai era doar o lipsă a sunetelor; ea trecea în toate lucrurile, comunică o viață nouă tuturor; ridică totul pe o altă treaptă.     Maiestuoase, trunchiurile roz, ca de carne, se înghesuiau tot mai tare unul în altul. Cărarea pe care mersese cu ceva timp în urmă abia se mai vedea. Urme de lupi și pisici sălbatice se intersectau ici și colo. Serafim zâmbi fericit. Iarna avea să-i apere singurătatea.     Pahomie subliniase în mod misterios faptul că drumul urmat de un călugăr care trăiește într-o obște este ușor — o viață petrecută în luptă cu guguștiucii, comparativ cu calea pustnicului, care este grea și plină de pericole, ca o luptă dusă de unul singur în inima taigalei. Bătrânul nu cunoștea și nici nu experimentase în mod evident vreodată minunată putere pe care tăcerea o revărsă în om: o ardoare pe care tovărășia niciunui om n-o poate oferi.     Scrafim se opri, ascultând cu nesaț veselia tăcută din jurul lui. Nu, din el. Ba nu. Ba da. Unde era deci? Râse încet. Nu existau limite; nu există „înăuntru" sau „ afară". El, lumea și ea erau una. Dându-și capul pe spate, privi lung și cu duioșie în depărtare la cerul verde spălăcit, care se întindea până dincolo de vârfurile albe ale copacilor. Inundat de dulceață, cântă laudă adusă de creație creatorului ei. Cuvinte scurte, absurde, simple curgeau de pe buzele lui zâmbitoare. Slujitorul se îndragostea.     Pe măsură ce zilele fericite treceau, se miră și mai mult de greșeală făcută de Pahomie. Pustnicia nu era ceva de temut. Era chiar izvorul bucuriei; este adevărat, erau poveștile Părinților; dar aceștia au trăit cu multă vreme în urmă, în altă țară, într-o lume păgână, care abia făcea cunoștință cu creștinismul. Ei înșiși erau altfel. El nu vedea Iucrurile ca aceștia. Era o deosebire. Iar Pahomie îl făcuse să piardă șaisprezece ani de fericire deplină."