Florin Mugur si poetica exasperarii

Pe punctul de a fi complet uitat de un mediu cultural cum este cel de astăzi, fără o miză reală, descumpănit, prăbușit în mediocritate și agitat de curiozități mărunte, poetul Florin Mugur este, în sfârșit, subiectul unui studiu și încă al unuia excepțional, care l-ar fi aruncat în perplexitate pe acest intelectual de rasă, nevrotic, oripilat de nevoia de a ieși din casă și care și-a făcut din anonimizare o politică de supraviețuire.  Autoarea a înțeles nuanțat starea de spirit a celui care, ca minoritar terorizat și fără speranță ce era, a crezut că lumea se poate înnoi sub flamura roșie pentru că tot el după 1956, să-și asume (precum mulți alți intelectuali evrei de bună credință) rătăcirea și să încerce, cu efort și pierderi de substanță umană – să se smulgă din ea.  Poetul va rămâne însă înspăimântat pentru totdeauna de istorie și de orice formă de schimbare, trăind numai în umbra altora și efașându-se prin orice mijloace. A învățat să se dedubleze, „să se sinucidă social” – cum spunea adesea – și să facă din sursa însăși a angoaselor sale – izvor de poezie, sublimându-și schizoidia. - Eugen Negrici