Cel mai ingenios space opera al anilor ‘90, câștigător al Premiului Hugo. La mii de ani în viitor, mai multe râse populează un univers în care potențialul unei minți este dat de locul ei în spațiu, de la entități superinteligente de la marginea galaxiilor până la mințile limitate din mijlocul lor, acolo unde nu poate funcționa decât o tehnologie simplă. Nimeni nu cunoaște motivul pentru această împărțire ciudată a spațiului în „Zone Gânditoare“ și „Adâncuri Negânditoare“, dar atunci când oamenii de știință din Domeniul Straumli încearcă să trezească la viață un artefact vechi din Transcendent, ei eliberează fără să știe o putere atât de monstruoasă, încât mii de lumi sunt în pericol. Fugind de amenințare, o familie de cercetători naufragiază pe Planeta Stiletelor din Zona Lentă, unde o rasă cu o cultură medievală dură se află în mijlocul unei lupte sângeroase pentru putere. O misiune contracronometru trebuie să recupereze copiii familiei și un secret care ar putea fi salvarea tuturor celorlalte civilizații din spațiu. Fragment: “Uneori mama obișnuia să spună despre ceva că era „mai amuzant decât o droaie de cățeluși". Jefri Olsndot nu avusese niciodată mai multe animale de companie simultan și doar o dată avusese un câine. Acum însă înțelegea expresia mamei. Cei opt căței îl fascinaseră din prima zi, deși fusese atât de obosit și de speriat. Iar pe ei îi fascinase Jefri. Îl asediaseră pur și simplu, îl trăseseră de haine, îi descheiaseră pantofii, i se instalaseră în poală sau îi dăduseră târcoale. Trei sau patru îl priveau în orice clipă. Ochii le erau complet maro sau roz și păreau mari în comparație cu capetele lor. De la început, cățeii îl imitaseră. Erau mult mai pricepuți decât păsările-căntătoare Straumli; puteau reproduce orice ar fi spus băiatul - pe loc sau mai târziu. Iar când el plângea, cățelușii plângeau adesea și ei și se lipeau în jurul lui. Existau și alți câini, câini mari care purtau haine și intrau în sală prin uși amplasate sus pe pereți. Ei coborau hrană în încăpere și uneori emiteau sunete ciudate. Însă mâncarea avea un gust oribil și ei nu răspundeau la țipetele lui Jefri, nici măcar imitându-l. Trecuseră două zile, apoi o săptămână. Jefri cercetase tot ce se află în sală. Nu era chiar celula unei temnițe; era prea mare pentru așa ceva. În plus, prizonierii nu primesc animale de companie. Înțelegea că planeta aceasta era necivilizată. Că nu făcea parte din Tărâm, poate nici chiar din Rețea. Dacă mama, tată sau Johanna nu erau în apropiere, era posibil ca aici să nu existe nimeni care să-i învețe pe câini să vorbească samnorska! În cazul acesta, ar fi sarcina băiatului s-o facă și să-și găsească familia... Acum, când câinii cu veste-albe apăreau la balcoanele din colțuri, Jefri le punea întrebări zbierând. Nu erau de cine știe ce ajutor.”
