Cartea Foe - J. M. Coetzee PDF

Aflată la bordul unui vas al cărui echipaj se revoltă, Susan Barton este lăsată în derivă pe mare, într-o barcă unde se mai află trupul neînsuflețit al căpitanului, ucis cu sălbăticie în timpul confruntării. După mai multe zile, ea ajunge pe legendară insula a lui Cruso, din romanul lui Daniel Defoe. Relația care se leagă între cele trei personaje — Susan, Cruso și Vineri — e una plină de compasiune și solidaritate, dar are, totodată, zone de umbră care deconspiră adevărata natură a raporturilor dintre ei: cruzimea și indiferență, teamă și violența. În cele din urmă, cei trei sunt salvați de echipajul unei corăbii care se apropie de insulă, dar Cruso moare în timpul călătoriei de întoarcere în Anglia. Susan Barton hotărăște să-l găsească pe Daniel Foe, pentru a-i propune să scrie despre teribila aventură pe care o trăise pe insulă. Înainte de a-l întâlni va trebui să înfrunte cinismul și răutatea unei societăți care vede în Vineri numai un sclav bun de vândut pe bani frumoși, iar în ea o femeie lipsită de moralitate.       Fragment:   “„Dragă domnule Foe, Acum câteva zile, Vineri ți-a descoperit robele (adică cele din garderob) și perucile. Sunt robele mai-marelui unei bresle? Nu știam că există o ghildă a autorilor. Robele l-au stârnit să danseze, ceea ce nu l-am mai văzut făcând înainte. Dimineața, dansează în bucătărie, unde geamurile dau spre răsărit. Dacă soarele strălucește, el dansează în petecul de soare, întinzându-și brațele în lături și învârtindu-se în cerc, ochii închiși, ora după ora, fără să obosească ori să amețească . După-amiază, se mută în salon, ale cărui ferestre dau spre apus, și își execută dânsul acolo. În vâltoarea dânsului, nu mai e el însuși. Nimeni nu mai poate ajunge la el. Îl strig pe nume, nici că-i pasă, întind o mână spre el, mi-o dă la o parte. În timp ce dansează, se aude un zumzet în gâtlejul lui, mai adânc decât vocea lui obișnuită; uneori pare să cânte. N-are decât să cânte și să danseze cât poftește, nu-mi pasă, atâta vreme cât își face puținele treburi. N-am să trudesc eu, iar el să se învârtă! Noaptea trecută, am hotărât să-i iau roba, ca să-l aduc în simțiri. Doar că, atunci când m-am furișat în camera lui, el era treaz, cu mâinile încleștate pe roba, care era întinsă pe patul lui, parcă îmi citise gândurile. Așa că m-am retras. Vineri și dânsul lui: oi fi deplângând eu monotonia existenței în casa dumitale, dar mereu am despre ce scrie. Ca și când animalcule de cuvinte zac dizolvate în călimara dumitale, gata de a fi scoase și de a zbura de pe toc și a căpăta forma pe hârtie. De la parter la etaj, de acasă până la insulă, de la față la Vineri, pare să nu trebuiască decât să stabilesc polii, ce-i aici și ce-i acolo, ce-i acum și ce-a fost atunci – după care, cuvintele singure fac călătoria. N-am bănuit că e atât de ușor să fii autor.”