Este anul 1962 și Elisa Esposito, o femeie mută, rămasă orfană din copilărie, se luptă cu monotonia vieții de îngrijitoare în schimbul de noapte la Centrul de Cercetări Aerospațiale Occam din Baltimore. Într-o noapte fatidică, Elisa vede ceea ce nu-i era îngăduit să vadă, secretul cel mai bine păzit al Centrului: un om-amfibie, capturat în Amazon și studiat în scopurile Războiului Rece. Creatura este înspăimîntătoare, dar în același timp magnifică, capabilă să înțeleagă limbajul și emoțiile… iar Elisa nu se poate ține deoparte. Recurgînd la limbajul semnelor, cei doi învață să comunice. În scurt timp, afecțiunea se transformă în dragoste, iar creatura devine singura rațiune de a trăi a Elisei. Versiunea cinematografică a romanului scris de Guillermo del Toro împreună cu Daniel Kraus este cîștigătoarea a patru premii Oscar, ediția 2018: cel mai bun film, cel mai bun regizor, cea mai bună coloană sonoră (Alexandre Desplat), cea mai bună scenografie. Traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu Fragment din roman: "Visele Elisei au început să se limpezească. Stă întinsă pe fundul unui rău. Totul e de smarald. Sare pășind desculță pe pietre acoperite de mușchi, alunecă printre plante mângâietoare, își ia avânt împingându-se în crengile catifelate ale copacilor cufundați. Treptat apar obiecte pe care le recunoaște. Cronometrul ei pentru fiert ouă, făcând salturi lente. Ouăle în sine, niște mici luni rotitoare. Pantofii se rostogolesc pe lângă ea ca o școală de peștișori stângaci și coperte de album coboară ca niște pisici de mare. Apar plutind două degete de om, iar Elisa se trezește. Multe lucruri legate de Richard Strickland o tulbură pe Elisa, dar degetele sunt cele care o bântuie. A mai fost nevoie de alte câteva asemenea vise, până când, într-o noapte, s-a deșteptat și a priceput. Ea își folosește degetele pentru a interacționa cu lumea. Nu-i ceva ridicol, se gândește, să te înspăimânte ideea că ți-ai putea pierde degetele. Își imaginează echivalentul la un om care vorbește și e îngrozitor: dinții lui Strickland căzând peste niște buze sparte, un om care nu mai este capabil sau nu mai vrea să spună ce face înainte s-o facă. Și ea are lucruri despre care nu vrea să vorbească. E a doua jumătate a nopții, când ea și Zelda lucrează separat. Elisa își lipește urechea de ușă rece ca gheața a laboratorului F-1. Își ține respirația și ascultă. De obicei se aud voci prin pereții laboratorului, dar în noaptea asta nu se-aude nimic. Aruncă o privire în spate, la căruciorul pe care și l-a lăsat în fața unui alt laborator, ceva mai încolo pe coridor, sperând s-o păcălească pe Zelda în cazul în care ar veni să i se alăture mai devreme decât se așteaptă. Elisa se simte expusă cu atât de puține asupra ei - doar o pungă maro în care își ține mâncarea și cartela de acces. Strecoară cartela și-și dorește ca încuietoarea magnetică să fi fost mai puțin gălăgioasă. O caracteristică permanentă la Occam e lumina intransigentă. Luminile nu se sting. Elisa n-a fost niciodată părtașă nici măcar la stingerea unui singur întrerupător. Prin urmare, lumina domoală din F-1 este șocantă ca un incendiu. Odată ce intră, Elisa se lipește cu spatele de ușa închisă; o cuprinde panică, să nu fie ceva în neregulă. Dar treaba asta sigur e ceva atent gândit: un șir de lumini instalate de-a lungul pereților în acest scop împrăștie o lumină de miere spre tavan. E destulă lumină ca să vezi prin încăpere, dar se și aud niște zgomote care o țin pe Elisa lipită de ușă. Ric-ric, ciu-cu, zu-zu-zu, tuunc, hi-hi-hi-hi-hi, tru-tru, căr-car, zi-ii-ii, hic-ric-hic-ric, lug-u-lug-u-lug, fiuuu. Elisa și-a petrecut absolut fiecare zi din viața ei la oraș, dar își dă seama că acestea sunt niște sunete din natură, nici unul n-are ce căuta în buncărul ăsta de beton. Zgomotele sparg apatia ceasurilor de după program din F-1, impregnând fiecare masă, scaun și dulap cu amenințarea unui prădător. Prin laborator umblă monștri lăsați liberi."
Forma apei
