Freud Museum

Aflat în pragul vîrstei a treia sau chiar în mijlocul ei, fiecare narator din volumul de povestiri al Ioanei Scoruș face o confesiune, fie autoironic, fie cinic, deseori înflăcărat, dar mereu însoțit de o mult mai tînără femeie, căci nedreptatea îmbătrînirii poate fi amăgită doar alături de o parteneră în floarea vîrstei. Uneori, totul se face țăndări, precum cupa de cleștar a unui împărat al Japoniei, păstrată într-un muzeu londonez și furată pentru a-i oferi iubitei un ceai verde japonez. Alteori, viața continuă chiar și în urma unei tragedii: din disperarea morții soției însărcinate se naște o carte semnată de autor cu un pseudonim feminin. Dar ce te faci cînd pseudonimul prinde viață și afli că femeia respectivă chiar există? Și ce te faci cînd știi totul despre Pound, cînd regizezi un mare spectacol pentru a-ți impresiona iubita, ea însăși scriitoare, dar nu ai reușit să-i înțelegi cartea? Povestire cu povestire, Freud Museum explorează relația de unu la unu, singura capabilă să revitalizeze interesul pentru viață. Fragment din cartea "Freud Museum" de Ioana Scoruș: "Cel mai înalt omagiu pe care i-l aducea era desăvârșita ticluire a minciunilor zilnice, lucru pe care Claire îl consideră nu doar un talent risipit, ci și un semn al prostiei cu lustru. Grija cu care ambala adevărul înfofolit în miezul minciunii era, oricât de ciudat părea, o marcă a inteligenței. Apoi, tonul plin de o dulceață trucată, nici prea multă, nici prea puțină, exact atâta câtă era necesară. Nu în cele din urmă, imitarea franchetei, care-i ieșea de minune. Un ton asumat cu hotărâre, plin de bași înmuiați de un la fel de asumat sentiment de vinovăție, apoi promisiunea că toate astea nu vor mai dura prea mult, că își va da demisia din solicitanta funcție de șef al departamentului didactic din universitate, care-i mânca tot timpul liber, transformându-i jobul în muncă zi-lumină. Ar fi putut fi un actor desăvârșit. Lui Claire îi convenea totul de minune. Nu mai era nevoită să inventeze trei mese pe zi, nu mai trebuia să-i calce țipla cele șapte cămăși săptămânale, să-i lustruiască îndelung pantofii, să-i scoată perfect dunga pantalonilor, cu cârpa umedă, așa cum văzuse în copilărie la tatăl ei, să-i asculte, seara de seară, lamentațiile cu privire la cretinul de Paul, care nu înțelegea nimic din economia de piață a departamentului de pregătire a personalului didactic, de al cărui bun mers depindea cuantumul lefei lor. Din contră, acum avea tot timpul din lume pentru a se ocupa liniștită de pasiunile ei, care însă pe Tom îl stinghereau: picta, scria poezii, tricotă, se ocupă de trandafirii din curtea casei, de mozaicul cu care hotărâse, într-o dimineață deprimantă de iarnă, că va îmbrăca zidurile grădinii, de sus până jos."