Frumosul. Istoria unui concept

    În evoluția gândirii europene obiectul central al esteticii a fost, timp de secole, conceptul de frumos. Astăzi estetică  și critica evită să ofere judecați mai ales asupra problemelor fundamentale. Frumosul este însă necesar ca mijloc de unitate și reconciliere a experienței fragmentare a secolului XX.     Frumosul oferă un tip de limbaj obiectiv. El ne îndreaptă atenția asupra obiectelor naturale și artificiale. Din natură, omul își extrage criterii ale frumosului și în același timp frumosul impune o referire la natură. Există o armonie prestabilită între gustul omului și producțiile naturii, pentru că frumosul natural nu există decât în noi. Legile fizice și biologice care guvernează universul penetrează în om, îl organizează și fac ca el să coincidă cu aceste legi.     Forța frumosului constă în puterea de a evoca perfecțiunea absolută. Frumosul artistic este considerat cristalizare a frumosului natural, pentru că arta conferă forma și stabilitate frumuseții mobile a regnului vegetal. Frumosul din natură, cu armonia formei specifică structurilor cristaline simple, dar și domeniului vegetal și configurației lumii animale, se desăvârșește prin stabilitatea formei atemporale a artei. Prin urmare, arta nu este evadare din realitate, ci o integrare în ea.     Andra Panduru este lector universitar la Universitatea Națională de Arte București, doctor în Estetica Artelor Plastice.      Fragment din volum:       „Ezitările secolului XX        Vechea definiție a esteticii, ca știința a frumosului, tinde să dispară. Ea se păstrează răzleț în puține aprecieri teoretice ale secolului XX. Definiția tradițională a esteticii este umbrită de o continuă lupta, pentru întâietate, între frumos și artă. Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolulul XX este caracterizat prin eforturile făcute în sensul definirii esteticii ca știința a artei. Moutsopoulos observă deplasarea preocupărilor estetice dln regiunea abstractă a conceptului de frumos către regiunea concretă a realității artistice (172). Charles Lalo definește frumosul ca reușită a artei. Croce prin radicalizarea subiectivismului ajunge la o totală respingere a frumosului natural, el consideră că frumosul nu are ce căuta în afara limitelor artei. Estetica germană are ca principala preocuparo artele. Max Dessoir abandonează judecățile asupra frumosului, considerând că prin știința generală a artei se păstrează un caracter științific, descriptiv și obiectiv, fără să se ajungă la judecăți dogmatice sau vag speculative.     Arta încetează să mai fie un microcosmos care reflectă macrocosmosul. Opera de artă devine expresia individualismului particular. Individualism exacerbat, care are ca efect seria de rupturi ce apar în concepțiile secolului XX. Eliberarea noțiunii de operă de artă duce la abandonarea regulilor; judecățile estetice sunt înlocuite de fascinația excesului. Secolul XX inaugurează un alt mimesis. Important este interiorul, exteriorul nu mai contează. Emoțiile artistului în fața naturii sunt importante, artistul trebuie să privească în interior și nu în jurul său. Opera de artă este imaginea subiectivității creatorului. Ea imită condiția umană și prin aceasta își capătă dimensiunea universală (173). Maurice Nedoncelle, în a cărui estetică noțiunea de frumos și de artă poartă o amprentă personală, consideră artistul un demiurg. Nedoncelle caută gradul de subiectivitate din operă și ajunge la concluzia că se apropie de organizarea personală.     Arta nu se mai justifică prin împrumuturi din exterior. Venturi consideră motivele interioare mult mai importante. Valoarea artei este dată de subiectivitatea artistului care pune în lumină formă.”