Toți cei șapte erau tineri, în floarea vieții. Fiecare voia să meargă într-un oraș mai mare, să facă o facultate, să ajungă cineva, să aibă o poziție în societate, iar lumea să-i respecte. Asta voiau ei. Dar Dumnezeu voia altceva... În țară erau vremuri tulburi. Dictatura strângea tot mai mult lațul în jurul oamemenilor, înlăturând cu brutalitate orice urmă de nesupunere. Închisorile erau pline de oameni nevinovați, care avuseseră curajul să se opună în vreun fel unor legi inumane și absurde. Se încuraja decadența spirituală și, odată cu aceasta, relațiile dintre oameni deveneau tot mai nefirești. Lașitatea, turnătoria, fățărnicia erau caracteristici întâlnite tot mai des printre semeni. Peste tot atârnau lozinci cu Trăiască partidul!, Jos... sau Sus... Cine nu era cu regimul, era împotrivă. Nu se admitea nicio cale de mijloc. Omului îi era frică să spună ce gândește, nu avea voie să critice, să se opună; trebuia doar să asculte și să facă ceea ce i se cere. Atât și nimic mai mult. Unii, văzând mizeria din societate, se refugiau în alcool, alții în muncă, iar alții, că acești tineri, își căutau refugiul în credință, în Biserică. Visele erau uneori chiar și ele cenzurate. Puțini reușeau să învingă. Să se biruie. Cei mai mulți erau înfrânți.
