„Și tocmai aceasta e problema:/nu am timp” scrie decisiv Iulian Mardar. Gândurile au căzut într-adevăr peste el înainte de vreme, înțeleasă ca epuizare a timpului. Poet autentic, mizând pe idee chiar atunci când jonglează ludic cu vocabularul, autorul are acea gravitate care vine din conștiința autenticei mize a limbajului, a poeziei. Metafizică și social-morală. Imaginile au forță: locuri de muncă trec dimineața ținând oameni în lanț, genunchii au semne de rugăciune, „poetul se începe acolo unde se termină cuvintele”, literele pleacă toamna odată cu păsările călătoare, „viermii așteaptă flămânzi căderea cortinei”, poetul „e condamnat la ani grei de realitate” ș.a.m.d. Există o melancolie profundă în toate poemele, unele de o simplitate percutantă (Despre bunicii mei, excelentă rezumare în ritual a vieții). Ironia aceasta, mascând tristeți profunde amintește uneori de Sorescu (Dacă I și II). „Cuvintele,/ nerușinat de libere,/ îmi mângâie lipsa unor existențe/ cu repetate lovituri/ de pumn”. Un poet puternic, pe care poezia îl renaște în timp! - Christian Crăciun
