A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit. A fost odată, într-o țară nu prea îndepărtată, dar cu mii și mii de ani în urmă, un popor al gâștelor. și trăiau zburătoarele acelea în bună pace și înțelegere. Această țară avea și un nume. Ea se numea - cum era și normal - "Țara Gâștelor". Cât vedeai cu ochii se întindea o câmpie plină de verdeață. Un șir de munți stătea ca un zid de apărare împotriva Vântului înghețat și-a Vântului Rece, care veneau dinspre Țările de Gheață. Așa că aici nu era niciodată frig. Era un fel de Primăvară și Vara fără sfârșit. în mijlocul țării trona un mare lac numit Balta Ton. Acesta era Iocul preferat al gâștelor, dar mai ales al bobocilor care, într-o gălăgie și-o veselie nemaipomenită înotau, se stropeau și se jucau fără nici o grijă, sub privirea îngăduitoare a părinților. - Maria, nu te îndepărta de noi, că iar umblam o zi întreagă să te găsim!, o avertiză mama pe o bobocică ce se stropea cu alți bobocei, dând din aripioare, împingându-se și scufundându-se în apa minunată a bălții. be multe ori se îndepărtau prea mult de malul unde părinții stăteau la taifas, în povești și discuții. be rătăcit nici nu putea fi vorba, deoarece toate gâștele trăiau în armonie și bună înțelegere, ca într-o mare familie. bar mama gâsca dorea ca bobocul ei să aibă un program fix de învățătură.
