A doua zi au mers la căminul de copii din localitate.
Farmecul fetiței, apărute ca de nicăieri în fața lor, îi făcură să și-o dorească din prima pentru că ea, copilă, fu ceea care se îndreptă hotărâtă cu mânuțele întinse spre ei și avea să se înfigă în părul Cristinei, fără să-i mai dea drumul, vrând parcă să spună: ,,Voi sunteți cei predestinați mie ".
La aproape o lună semnau deja actele de adopție, iar în timp ce micuța sărea jucăușă când în brațe la unul când la altul, soții Beclean erau aplecați asupra documentelor.
- Știți! zise la un moment dat coordonatorul cu cele necesare. Aș vrea să vorbesc ceva doar cu doamna Beclean... dacă se poate?
- Este ceva în neregulă? întrebă soțul Cristinei.
- A, nu! Doar ceva formal, bâlbâi femeia. Ceva ce trebuie discutat doar între noi, mamele.
Cele două femei se îndepărtară și se pierdură undeva de-a lungul unui culoar puternic luminat.
Aici se vedeau gesticulând, vorbind pe tonuri grave, dar în liniște. Cea care spuse ultimul cuvânt desigur fu Cristina, care termină printr-un ,,NU!" hotărât și se întoarse în încăperea din care plecase destul de tulburată.
- S-a întâmplat ceva, draga mea? Mai încercă din nou procurorul să scoată o informație de la soția sa.
- Nu, nu! răspunse ea și își recăpătă imediat calmul său juca destul de bine teatru ...totul este în ordine.
Dar în acel moment îi ascunse soțului ei un secret foarte mare pe care avea să-l păstreze peste ani și ani.
Au semnat actele de adopție și în acest mod s-au întregit ca o familie. - Fragment
