Geneza culturii romane moderne

Alfabetizare, modernizare instituțională, dezvoltarea unei literaturi naționale, formarea unui stat independent: iată cîteva fenomene asociate de mult cu experiență istorică românească din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Dar care este relația dintre ele, cum s-au influențat reciproc și în ce context global și-au făcut apariția? Alex Drace-Francis propune o reevaluare critică a proceselor de creare a instituțiilor culturale și educaționale în Principatele Române și în Vechiul Regat, în lumina teoriilor recente din științele sociale. De-a lungul a douăzeci de capitole concise, dar întemeiate pe o amplă cercetare a surselor interne și externe, Alex Drace-Francis oferă o prezentare originală a principalelor linii de dezvoltare și în același timp o serie de contribuții noi la dezbaterile istoriografice internaționale privind educația, cultura tiparului, formarea statului și identitatea națională.   „Un studiu foarte util, care examinează legătura vitală dintre cultură și națiune într-o perioadă crucială din istoria României.” (Andrei Pippidi)   „Un studiu extrem de erudit... O carte indispensabilă pentru oricine este interesat de originea producției literare și a educației în contextul Iluminismului, al modernizării și formării statelor.” (Irina Livezeanu)   „Solidă, foarte bine informată, cartea lui Alex Drace-Francis nu se limitează la sinteza unui număr mare de date și ipoteze, ci formulează și întrebări importante cu privire la un trecut cultural a cărui cercetare este încă marcată de stereotipuri.” (Mircea Anghelescu) Traducere de Marius-Adrian Hazaparu Fragment din lucrare: "Literatură, națiune, Europa Pe măsură ce puterea otomanilor slăbea, iar incursiunile neregulate, dar dramatice ale puterilor vecine încurajau anumite așteptări privind schimbarea politică, „cultura" dobândea valoare atât pentru greci, cât și pentru români. Aceste reprezentări simbolice la nivelul elitei erau mai importante decât dezvoltarea unei sfere publice pe scară largă, care de fapt nu a apărut. După 1821, dezvoltarea instituțiilor românești s-a separat în mare măsură de progresele naționale grecești. În schimb, influența și interferența Rusiei aveau să devină covârșitoare. Însă primele idei de „literatură" și „națiune" au apărut în română înainte de 1829 și voi încheia discutarea acestei perioade identificând originile acestor termeni pe fondul contextului intern și internațional deja descris. În limba română, cuvintele „literatura" și „națiune" sunt neologisme. Apariția lor în această perioadă reprezintă doar o mică parte a procesului masiv de „cultivare" lingvistică și îmbogățire lexicală care era încă o consecință a modernizării în sud-estul Europei și nu mai puțin important, din punct de vedere simbolic, decât celelalte schimbări inițiate în practicile culturale în aceeași perioadă. Cercetătorii au încercat să schematizeze crearea limbii române literare ca avându-și originea în eforturile școlii transilvănene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și continuând în Principate numai după 1821. Însă împrumuturile lexicale — etapa cea mai simplă și cea mai vizibilă în crearea unei limbi literare — au început mult mai devreme, din limbile occidentale, dar și din rusă, greacă și turcă. Gramaticianul transilvănean Radu Tempea se plângea în 1797 de scriitorii care foloseau cuvinte slave atunci când echivalentele latine existau în română (Popovici, 1945: 265); la fel făcuse și moldoveanul Matei Millo, într-un manual de aritmetică realizat cu doi ani înainte (Ursu, 1962: 98). Din păcate, cele mai bune studii privind dezvoltarea lexicului românesc au neglijat cumva perioada 1800-1821, așadar este dificil de precizat data exactă a apariției termenilor în discuție. "