Ghepardul

Traducere de Gabriela Lungu Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi Ghepardul, capodopera lui Giuseppe Tomași di Lampedusa, apare în „Raftul Denisei“ în tra¬ducerea Gabrielei Lungu, împreună cu prefața lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicată metamorfozelor pe care le-a suferit celebrul roman, precum și cu două fragmente inedite și câteva poeme cuprinse în așa-numitul „Cantonier al casei Salina“. Ghepardul a fost ecranizat în 1963, în regia lui Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon și Claudia Cardinale în rolurile principale. „Dragă Enrico, în mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. […] Mi se pare că prezintă un oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacționează la această criză și cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului și fără nici o ranchiună. […] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte și dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie poezie melancolică. […] Fii atent: câinele Bendico e un personaj foarte important și aproape că este cheia romanului.“ (Giuseppe TOMAȘI di LAMPEDUSA, Scrisoare către Enrico Merlo di Tagliavia din 30 mai 1957) Ilustrația copertei: Pietro Luchini, Portret de tânără (detaliu) Fragment din cartea "Ghepardul" de Giuseppe Tomași di Lampedusa "Întunericul nu era încă deplin, iar strada, strânsă între zidurile înalte, apărea nespus de albă. Imediat ce se ieșea de pe domeniul Salina se zărea, în stânga, vila pe jumătate năruită a familiei Falconeri, aparținând lui Tancredi, nepotul căruia Principele îi era tutore. Un tată cheltuitor, însurat cu sora Principelui, risipise toată averea și apoi murise. Fusese una din acele ruinări totale când se dau la topit până și fireturile de argint de pe galoanele livrelelor. La moartea mamei, Regele încredințase tutela orfanului, care pe atunci avea paisprezece ani, unchiului Salina. Băiatul, aproape necunoscut înainte, îi devenise foarte drag irascibilului Principe care descoperea în el o veselie rebelă, un temperament frivol cu neașteptate crize de seriozitate. Fără să și-o mărturisească, ar fi preferat ca el să fie fiul lui, primul născut, în locul mototolului de Paolo. Acum, la douăzeci de ani, Tancredi se distra cu banii pe care tutorele nu refuză, scoțându-i uneori din buzunarul propriu. „Cine știe ce-o mai fi punând la cale, afurisitul ăla", se gândea Principele în timp ce trecea pe lângă vila Falconeri, căreia uriașă bougainvillea ce-și revărsa peste poarta cascada florilor de mătase episcopală îi dădea o înfățișare nefiresc de fastuoasă. „Cine știe ce pune la cale." Pentru că Regele Ferdinand, atunci când vorbise despre legăturile nepotrivite ale tânărului, nu făcuse bine, dar avusese de fapt dreptate. Intrat într-o gașcă de prieteni cartofori și de prietene, cum se spune, „zvăpăiate", cucerite de farmecul său delicat, Tancredi ajunsese să aibă simpatie pentru „secte" și relații cu Comitetul Național secret; poate primea chiar bani de la ei, cum de altfel primea și din Caseta Regală."