Glas de lauda

     Paisprezece cântări preluate din diverse cărți ale Vechiului și Noului Testament: ele apar reunite pentru prima dată în secolul al V-lea, formând o colecție poetică așezată după Psaltirea din codexul Septuagintei, Alexandrinus. Aceste cântări sau ode scripturistice dau mărturie despre o perioadă în care se organiza în catedrale și mănăstiri rugăciunea solemnă bazată pe citirea Psaltirii, însoțită de cântece și muzica. Aceste ode și rugăciuni au fost intonate în Biblie de câteva personaje celebre din istoria poporului Israel, precum Moise, care iese biruitor din lupta împotriva lui Faraon la Marea Roșie și cânta Dumnezeului Atotputernic încrederea și recunoștința poporului. La vocile lor de laudă, răspund trei imnuri luate din Evanghelia după Luca ce sărbătoresc Nașterea lui Iisus.     După prezentarea celor paisprezece cântări în textul lor grec și în traducere, Marguerite Harl face cercetări în Biblie, în iudaismul elenistic și la Părinții greci pentru a reconstitui etapele formării colecției. Moștenitoare a unei lungi tradiții aceste cântări transmit în rugăciunea liturgică a Bisericii bogățiile teologice și spirituale ale Bibliei într-o formă prescurtată. Noua dintre aceste cântări au constituit apoi „canonul odelor” cântat până astăzi în Biserica Ortodoxă. Este vorba de o îmbinare între imnografia bisericească și textul scripturistic, „Cântările lui Moise” sau „Cântările biblice” cântate la slujba Utreniei.           Fragment:       “Organizarea rugăciunii creștine cu psalmi și cântări           Istoria Liturghiei creștine ne-a dat numeroase și bogate studii pe care le folosim fără a stăpâni în întregime tot ceea ce ne învață specialiștii. Aceste studii se referă îndeosebi la rugăciunea liturgică, așa cum fusese ea organizată spre sfârșitul secolului al IV-lea, care a dat naștere în epoca bizantină la numeroase manuscrise ale Psaltirii Însoțite de o serie de Ode, dintre care Alexandrinus este cel mai vechi dintre exemplarele păstrate. Întrebuințarea Psaltirii și a imnurilor în rugăciunea liturgică, cu practica cântării și a folosirii instrumentelor muzicale, reprezintă marele context al investigației noastre: scopul precis al cercetării fiind ceea ce precede stabilirea oficială, organizată, a „Ceasurilor" de rugăciune și a modurilor lor de cântare sau de interpretare muzicală. Ne vom concentra în principal pe istoria textelor utilizate în rugăciunea liturgică și, în primul rând, pe însăși noțiunea de „liturghie". Încă din primele secole creștine, vedem această noțiune înscriindu-se în continuitatea tradiției ebraice.        Termenul și noțiunea de „liturghie" în iudaism și la creștini     Serviciul cultic iudaic începe odată cu stabilirea de către regele David a unei „slujiri" înaintea Chivotului Legii. Relatarea acestui episod o găsim în Cartea întâi Paralipomena (1 Cronici), la capitolul 16: David rânduiește, luând din mijlocul leviților, pe cei care „vor sluji" Domnului Dumnezeu, în calitate de cântăreți și muzicieni. Rolul lor era de a aminti binefacerile lui Dumnezeu, de a mărturisi slava Sa și a-L lăuda. În continuarea acestui verset este introdus un imn lung, care este de fapt o succesiune de mai multe grupuri de versete prezente, de asemenea, în Psalmii 95 și 104: acesta este un cântec de laudă care amintește minunile săvârșite de Dumnezeu pentru poporul Său, solicită devo-tamentul lui Israel față de Lege, sărbătorește slava lui Dumnezeu și cere mântuirea.”