Gogol si diavolul

     În concepția religioasă a lui Gogol, diavolul este esența mistică și ființă reală în care s‑a concentrat negarea lui Dumnezeu, râul etern. Gogol, ca artist, la lumina râsului, stu­diază natura acestei esențe mistice; ca om, cu arma râsului, lupta împotriva acestei ființe reale: râsul lui Gogol este lupta omului cu diavolul.     Dumnezeu este infinitul, sfârșitul și începutul existenței; diavolul este negarea lui Dumnezeu și, prin urmare, negarea oricărui început și a oricărui sfârșit; diavolul este începutul și neterminatul care se dă drept neînceput și infinit; diavolul este mijlocul numenal al existenței, negarea tuturor profunzimilor și culmilor, este platitudinea eternă, veșnică trivialitate. Unicul obiect al creației gogoliene este diavolul chiar în acest sens, adică drept manifestare „a nemuritoarei trivialități omenești”, observată dincolo de toate condițiile de timp și de spațiu – de istorie, popor, stat, societate –, manifestarea răului indiscutabil, etern și universal; – trivialitatea sub speciae aeterni, „sub înfățișarea eternității”. (Dmitri Merejkovski)      Fragment din volum:       „„Da, dragul meu, l-ai pictat pe diavolul!" ar fi putut spune Gogol, așa cum în Portretul lui un amic îi spune pictorului care a zugrăvit portretul unui bătrân cămătar, al cărui chip seamănă cu al diavolului. „Fă-mi portretul, îi spune cămătarul. Poate că am să mor în curând... Dar n-aș vrea să mor cu totul, vreau să mai trăiesc." Pe măsură ce lucrează, în sufletul pictorului se trezește „un dezgust atât de ciudat, o mâhnire atât de nelămurită", încât renunță. Bătrânul îi cade pictorului la picioare, îl implora să termine portretul „spunând că de el îi depinde soarta și existența lui, că îi prinsese cu penelul trăsăturile că dacă le va reda întocmai cum sunt, va trăi și mai departe, în portret, printr-o putere supranaturală, că nu va muri de tot, că trebuie să fie prezent în lume".     Oare acestea nu ne amintesc spaima lui Cicikov de a pieri „ca o bășică pe apă, fără urmă", dorința lui ca „toți să știe că el a tra it intradevăr și că a fost pe lume, că nu a trecut ca o umbră sau că o stafie prin ea"; oare nu ne amintesc și cuvintele pe care diavolul i le spune lui Ivan Karamazov: „Fiindcă și eu, ca și tine, am o adevărată aversiune pentru fantastic, tocmai de aceea mă împac atât de bine cu realismul nostru pământesc. La voi totul e precis conturat, turnat în formule, totul se prezintă sub aspecte geometrice, pe când la noi nu există decât niște ecuații nerezolvate!... Eu sunt x-ul dintr-o ecuație cu o necunoscută. Un fel de fantomă a vieții care și-a pierdut toate începuturile și sfârșiturile, care a uitat chiar și cum o cheamă... Visul meu este să mă încarnez, dar s-o fac definitiv, irevocabil..." Pictorul se simte înspăimântat de cuvintele cămătarului său: „i se părură atât de ciudate și îngrozitoare, încât aruncă penelurile și paleta și se repezi afară din odaie."”