Granitele alegoriei medievale

Această carte este un demers pe care l-am gândit că pe o lucrare de sinteză care să surprindă, în măsura posibilităților, puncte de referință între texte și autori din perioade diferite, din Evul Mediu european și Renaștere, conștientă fiind că epoca medievală nu trebuie considerată cu nimic mai prejos decât grandorile Greciei vechi sau ale Renașterii. Problematica acestui concept al Alegoriei în receptarea sa de către literatura Evului Mediu, dar și de către epocile ulterioare, este complexă și bogata bibliografie ce i s-a consacrat în ultimele decenii nu face decât să provoace la noi discuții și interpretări așa cum este și această lucrare. Fragment din cartea "Granițele alegoriei medievale" de Roxana Zănea "Bănuiala care se inserează acum în reflecțiile erudiților este aceea că trupul uman, viața reală nu sunt suficiente și nu sunt ceea ce par a fi. Bănuiala este accentuată și de ereziile gnostice care vedeau viața umană ca pe un coșmar, care vorbeau de drama umanității, de faptul că doar cei aleși, adică gnosticii, erau deținătorii adevărului și cei posibili a fi salvați de Ființă transcendentă, de Fiul trimis să suporte condiția umană, prin definiție umilitoare. Ca un fel de ripostă la această gnoză, apologeții creștini formulează premisele creștinismului. Quintillian, Tertullian și apoi Părinții Bisericu vorbesc în timpul acestui creștinism primitiv de modalități prin care să facă cunoscute simbolurile biblice tuturor credincioșilor sau celor care vor fi atrași de nouă credință și de adevărurile ei. O astfel de modalitate este folosirea simbolisticii și a alegoriei. Despre aceste două procedee, dintre care alegoria moștenește semnificația din Retorica latină, unde este o inversiune a discursului prin care se spune ceva, dar receptorul înțelege altceva (alieni loquium, alliud intelligitur; după o formulă pe care o va păstra nealterată și Isidor din Sevilla în Etimologii, I, 47.22), alegoria pare a avea mai mult câștig de cauză deoarece cu ajutorul ei „teologii, magistrii vor traduce în imagini noțiunile pe care omul comun nu le-ar fi priceput, dacă le-ar fi întâlnit în rigoarea formulării teologice. De aici marea campanie (medievală mai ales) de educare a celor simpli prin desfătarea datorată imaginii și alegoriei...”. Credem însă că în Antichitatea Târzie prezenta alegorismului creștin a avut o funcție mai puțin educativă și mai ales propagandistică. și de apărare împotriva păgânismului și a alegoriei grecești, care avea încă adepții săi. Înșiși adepții acestor culte tradiționale simțeau nevoia unui singur zeu cu care să intre în dialog direct. La Sfântul Augustin, la Iulian Apostatul său chiar la împărați ca Aurelian apare această relație directă cu supranaturalul."