„Grazia este un roman deopotrivă spectaculos și profund, epic în sensul tare, dar și poetic, ficțional, autoficțional și mistificțional în același timp. O carte bogată în referințe livrești menite să stimuleze și să amplifice perspectiva cititorului. Dintr-un fel de narcoză a iubirii se nasc cele patru povesti de dragoste – corespunzătoare capitolelor cărții –, cele patru grații Iulia, Cezara, Alina și Rosa. Erotismul discret fuzionează cu pulsiunile onirice vii și seducătoare pentru a da naștere unei dimensiuni spațiale noi, greu de recunoscut, cu toate că evenimentele povestite se petrec în orașe precum Viena, Florența, Iași, Constanța și Roma. Grazia este contopirea fericită dintre grazie și grație, dintre recunoștință și recunoaștere a celor care, pentru a putea trăi cu adevărat, trebuie să se strecoare unii în mintea celorlalți. Această carte scrisă și trăită de Mircea Țuglea este, după știința mea, unul dintre puținele romane cu accente textualiste în măsură să se adreseze marelui public, nu doar celui deprins cu strategiile narative ale postmodernității.” (Șerban Axinte) Fragment din romanul "Grazia" de Mircea Tuglea: „M-au înfricoșat întotdeauna femeile așa-zis „deștepte". Sunt dezghețate, adevărat, dar parcă și prea ironice și atotcunoscătoare. Când le iei în brațe, în pat, se topesc toate miorlăielile lor — aș prefera să miorlăie chiar atunci. M-au înfricoșat jocurile erotice, ca alea de pe mobil la care nu știi exact ce să faci. De ce eram zgâriat pe spate, de fiecare dată? De ce nu ripostăm ca o pasăre furioasă? De ce, întotdeauna, eram dus, prin gesturi, către triunghi? Magic sau nu, ăla era — cel al Bermudelor. M-am gândit cum mă lipesc, fără să clipesc, de femeile astea. Ce-am eu de-a face cu ele? De ce mă trag, nu în pat, ci în viață? Cred că am găsit un răspuns — l-au găsit și savanții britanici: acela că nu se știe, 99 la sută. Nu-mi rămâne decât să presupun că acel 1 la sută este esența. Chintesență, de fapt. Ce vorbesc: mie-esență. Ei bine, toate femeile din viața mea aveau acel 1 la sută. Cu cât aveau mai mult, 2 sau 3 la sută, ba chiar se apropiau de 5 la sută, cu atât șansele creșteau. Ce vedeam la ele? În ele? Nu suntem numai existența noastră, minusculă, de carne, în corpul infim și infirm care ne-a fost dat — suntem ceea ce vedem, ceea ce credem. Și, din asta, ceea ce înțelegem. Simțeam, că în autobuz sau metrou, atunci când toți sunt răciți, tușesc, scuipă — simțeam că femeile astea cheamă. Nu fiindcă erau bolnave — toți ceilalți erau bolnavi —, ci fiindcă erau sănătoase. Bolnave — de acea boală nespusă care se numește conștiința. Da, erau a-normale, ieșeau din normă. Și, cel mai important, mă vedeau — pe mine, care le vedeam pe ele. Greu să descrii ce simți când celălalt te simte că simți. Cum răspunzi la violență — dacă-i un bărbat, te bați cu el, dacă-i o femeie, scheme de apărare, dacă-i un copil, te faci că-i dai o pălmuță. Dar cum răspunzi la iubire? În după-amiaza aceea, când ne-am trezit unul în brațele celuilalt în camera de hotel din Montecatini, după ce ne-am zâmbit, eu și Rosana am știut că vom fi împreună până la capăt, și mai departe. Conferințele au fost îngrozitoare — n-am prins nimic. Ieșeam deseori din sala sa bem o cafea, la bufetul din curtea hotelului. Ba mai făceam și-o baie în piscină așa, ca să ne dezmeticim. Era vorba despre cetățenia europeană. Eu aveam o teză, pe care-am susținut-o într-o italiană stricată, despre Cetățeanul (turmentat) în Purgatoriu — asta, bazată pe Dante. Rosa era și mai distrată, cu Infernul drepturilor omului, care-a apărut, mai apoi, într-o revistă italiană, mai știu care?”
