Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu. Auzind si el de fagaduinta imparateasca,ce se gandi, ce se razgandi, ca numai isi lua inima in dinti, incumetandu-se pe ajutorul lui Dumnezeu si pe voinicia sa, si pleca si el la imparatul sa se inchine cu slujba.Pe drum se intalni cu doi oameni pe care slujitorii imparatesti ii duceau la imparatul ca sa-i taie, pentru ca fugisera de la o batalie ce o avusese imparatul acesta cu niste gadine. Ei erau tristi, bietii oameni, dara Greuceanu ii mangaie cu niste vorbe asa de dulci, incat le mai veni nitica inima, ca era si mester la cuvant Greuceanu nostru. - Fragment din carte
