Grit. Puterea pasiunii si a perseverentei

    Pornind de la propria poveste – aceea de fiică a unui om de știință care îi deplângea frecvent lipsa de „geniu” – Angela Duckworth descrie dificultățile de care s-a lovit de-a lungul carierei sale și care au condus-o spre ipoteză că secretul realizărilor excepționale nu este, de fapt, talentul, ci o  combinație unică de pasiune și perseverența pe care ea o numește grit.      Autoarea le face cunoștința cititorilor cu profesori care lucrează în unele dintre cele mai dure școli din lume, cu cadeți care se chinuie în primele lor zile la Academia Militară West Point și cu tineri finaliști care se întrec la Concursul Național de Rostire pe Litere. De asemenea, Angela Duckworth scoate la lumină povesti fascinante din istorie și strânge la un loc cele mai utile idei rezultate din experimentele moderne din domeniul performanțelor de vârf. Nu în ultimul rând, le împărtășește cititorilor ceea ce a aflat intervievând zeci de oameni de succes, de la Jamie Dimon, CEO JPMorgan, la Robert Mankoff, redactorul-șef al rubricii de caricaturi din The New Yorker, până la Pete Carroll, antrenorul echipei Seattle Seahawks.      Personală, revelatoare și având chiar potențialul de a-ți schimba viața, Grit este o carte despre gândurile care îți trec prin cap când eșuezi și cum exact aceste gânduri – nu talentul sau norocul – fac toată diferența.  Carte recomandată de  Lorand Soares Szasz  în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți ".    Fragment din volum:       “Iată propria mea poveste despre orele de efort și practica deliberată care au condus la momentele de flux fără efort. Acum câțiva ani, o producătoare pe nume Juliet Blake m-a sunat să mă întrebe dacă aș fi interesată să susțin un discurs TED de șase minute. „Desigur'', am spus. „Sună distractiv!"     „Minunat! După ce ai discursul gata, vom organiza o videoconferință în care te vom urmări cum îl susții și îți vom da feedback. Știi, ca un fel de repetiție."     Hmmm, „feedback" spui? Altceva în afară de aplauze? De data asta, pe un ton mai puțin entuziasmat, am zis: „Sigur... sună bine."      Am pregătit un discurs, iar în ziua convenită m-am conectat cu Juliet și cu șeful ei, liderul TED, Chris Anderson. Uitându-mă fix în webcam, mi-am susținut prezentarea în timpul stabilit. Apoi am așteptat să primesc laude exuberante.     Dacă o fi fost vreuna, n-am observat-o.     Ce am auzit în schimb de la Chris a fost că s-a pierdut în tot jargonul meu științific. Cuvinte cu prea multe silabe. Prea multe slideuri. Și insuficiente exemple clare, ușor de înțeles. Mai mult, cum ajunsesem la acest domeniu de cercetare - drumul meu de la profesor la psiholog - era neclar și nesatisfăcător. Juliet a fost de acord. Ea a adăugat că am spus o poveste cu zero suspans. Îmi concepusem discursul ca și cum aș fi spus poanta unui banc încă de la început.     Au! Chiar atât de rău, pe bune?! Juliet și Chris sunt oameni ocupați și știam că nu voi mai primi a doua șansă de a fi antrenată de ei. Așa că m-am forțat să ascult. După aceea, m-am gândit: cine știa mai bine să țină o prezentare despre grit - ei sau eu?      Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că ei erau povestitorii cu experiență, iar eu eram omul de știință care avea nevoie de feedback pentru a-și îmbunătăți discursul."