Hallelujah. Rock & Roll, izbavire si viata lui Leonard Cohen

Aceasta nu este o biografie a lui Leonard Cohen. Leonard Cohen însuși furnizase deja, pe când avea 29 de ani, cea mai bună descriere cu putință a vieții sale într-o scrisoare adresată Canadian Broadcasting Corporation. Iat-o aici, în întregime: ,,M-am născut la Montreal pe 21 septembrie 1934. Numărul pașaportului meu este 5-017560. Am ochii căprui”. A trimis această scrisoare pentru a se înscrie cu cea mai recentă carte a sa de poezii, Flowers for Hitler, la un concurs pentru tineri scriitori. Poate că l-ar fi ajutat mai mult dacă ar fi menționat cele două volume anterioare de poezie, ambele bine primite, faptul că avea o oarecare reputație sau premiile pe care le câștigase până atunci. Nu a făcut-o. Ceea ce urma să fie evaluat era opera sa, iar orice părticică din viața lui personală pe care se simțea suficient de confortabil ca să o împărtășească străinilor, avea să-și găsească locul, după un proces de ușoară sublimare, într-o carte. Sau într-un album: în anii ce vor urma, ca muzician celebru, el a rămas reticent în a divulga prea multe despre sine. În interviuri va spune că singurele răspunsuri care contează se găsesc în cântecele sale. LIEL LEIBOVITZ Așadar, ce ne spune nouă profetul Cohen? Și de ce-l ascultam cu atâta atenție? Acestea sunt întrebările ce stau în centrul cărții de față. Nu-i ușor să le găsești răspuns; unele teme, precum teologia sau rock'n'roll-ul sau orgasmele, își pierd adesea prospețimea dacă sunt închise între paginile unei cărți, iar opera lui Leonard Cohen este obsedată, în egală măsură, de toate trei. Pentru a le studia fără a le priva de vitalitate, ele trebuie observate în mediul lor natural. Uneori, sunt cel mai bine înțelese atunci când sunt văzute prin prisma unei anumite povești din viața lui Cohen; alteori, implică meditații mai profunde. Te poartă prin domeniile escatologiei iudaice și budismului zen, ale poeziei canadiene și rock'n'roll-ului american, ale dorinței trupești și lăcomiei de câștig. Nu sunt întotdeauna accesibile rațiunii. Dar ele ni l-au dat pe omul nostru și, odată cu el, ne-au oferit permisiunea de a reconsidera genul de sentimente - harul, mântuirea – care, până târziu în adolescența noastră ca specie, ne-au ocupat cea mai mare parte a timpului, iar acum, când suntem cu toții mături, sună prea sălbatic pentru a fi relevante și prea periculos pentru a mai bântui altundeva decât în cușca unei discipline intelectuale. Și singurul cuvânt ce se cuvine rostit, în schimb, este: Aleluia! Liel Leibovitz