Nu suntem „buricul pământului”, suntem urmași ai dacilor. Cu bune, cu rele. Zestrea genetică ne-a fost alterată de năvălirile romane ce ne-au jefuit de aur, miere, brazi și, cel mai rău – ne-au distrus sufletul de nemuritori și ne-au aruncat în orgii străine nouă. După ce ne-au luat tot ce adunaserăm până atunci, au plecat lăsându-ne, ca pe niște copii bastarzi, în voia unor vagabonzi ai lumii: avari, gepizi, cumani, pecenegi, huni și alții. Am rezistat. Mai existăm și azi. Acum ne numim români. Suntem la marginea imperiilor. Avem drumul nostru greu. Noi nu ne negociem viața și moartea în genunchi. Dacă trebuie să murim, o facem în picioare, luptând pentru mamele noastre până la capăt. În trecători și pasuri am durat lăcașuri în care călăreți-curieri veneau și spuneau mamelor noastre cine a plecat la Zamolxis, cine a mai rămas și dacă era cazul ca ele să se retragă în peșteri și să aștepte acolo semn. Dacii se bazau – dincolo de vitejia și rezistența lor ieșite din comun – pe iscoade și pe curieri care îi informau chiar și cu ce se întâmplă în Cetatea Eternă. După ce ne-am creștinat, lăcașurile s-au transformat în sfinte mănăstiri ce durează și azi. Fragment din cartea "Hannah" de Longin Popescu "După fiecare traumă, mă aruncam frenetic în altă activitate sperând să uit de precedente. Ce eroare săvârșeam.. aveam să aflu mai târziu, când au apărut primele atacuri de panică. Chiar și la decontaminare psihologică, sub psihoterapie, evităm să îmi iau inima în dinți și să mă apropii de miezul experiențelor traumatice prin care trecusem de atâtea ori. Poate ar fi trebuit să mă atașez de ceva sau mai ales de cineva. Iubirea se poate manifesta pe deplin doar într-o anumită “ordine”, adică într-un sistem ordonat de relații de atașament. Iubirea singură nu se poate manifesta în episoade haotice... Simțeam cum ochii mi se închideau sub influența medicamentului administrat. Totuși, nu voiam să adorm, voiam să mai vorbescc cu mine sau cu ce mai rămăsese din mine. Simțeam că viața mea trecuse orgolioasă, gălăgioasă și agitată ca un transatlantic. Vâltorile ce altădată m-ar fi înviorat ca o joacă a apei și ca o provocare acum mă trăgeau în adânc. Pe puntea “pachebotului” recunosc – într-o procesiune mută – femeile care mi-au jalonat viața între iubire, ura și încrâncenare."
