Hornuri de argint este o poveste despre un sat cuminte de la frontiera româno-maghiară în anii tulburi de după Revoluție. În spatele unui șir de întâmplări aparent banale, se desenează destine tragice, individuale și colective. Printr-un stil înșelător prin simplitate, la prima vedere, autorul surprinde destrămarea unei lumi rotunde pe care istoria o deturnează iremediabil de la cursul ei firesc. Absurd și tragic, totul într-o narațiune la fel de reală ca lumea în care ne învârtim. Titus Radu (n. 1970, Orăștie) a studiat istoria în cadrul Universității din București. A debutat în 2015 cu romanul Emigration blues la Editura Alfa din Iași, carte care a obținut premiul pentru cel mai bun debut în cadrul Zilelor Recoltei Editoriale, ediția 2015. Fragment din volumul "Hornuri de argint" de Titus Radu: „În ziua în care am primit ordin să plec cu Dino la dresaj am rămas uimit, pentru că Dino era deja dresat, în plus, era recunoscut pe toată bucata aceea mică de frontieră drept un câine de pază foarte bun, ba chiar periculos în absența mea, pentru că eu eram singura ființă de care ascultă pe lumea asta. În rest, agresa pe oricine, om sau animal, cu convingerea lui câinească și sinceră că îmi face o favoare ori dreptate sau că, din punctul lui de vedere, așa trebuie să stea lucrurile. Mă gândeam că, probabil, motivul acestui ordin ar fi anumite lipsuri în comportamentul lui Dino, pe care nu le-am băgat de seamă, dar pe care le-au observat superiorii mei și poate le-au și bârfit cu eleganță la un pahar de coniac, idee care, ca să fiu sincer, mă irită, însă căpitanul Pupăză, căruia îmi permiteam să-i spun Florin – evident, doar atunci când nu mai era nimeni de față m-a asigurat că Dino e un câine extraordinar. — Dar nu avem niciun câine de urmă în pichetul nostru, iar cei de la București ne presează, mi-a explicat Florin. E vorba de un fel de organigramă obligatorie, mai pe scurt, e un ordin pe care trebuie să-l executăm. Pe certificatul lui Dino scrie „câine de pază și apărare" cu grad de maior și cred că în curând va deveni colonel, dar nouă ne trebuie neapărat și un câine care să fie dresat pentru a lua urma. L-am întrebat ce se întâmplă dacă Dino devine colonel – mi-era teamă să nu fie detașat la o unitate militară de rang superior, la Batalion de pildă, și, în felul acesta, să-l pierd, dar căpitanul Pupăza m-a liniștit că nu se va întâmpla așa ceva, singurul lucru care se va schimba odată cu creșterea în grad a lui Dino va fi că i se va mări considerabil rația de mâncare, pentru că un câine colonel are dreptul la mai multă carne decât un câine locotenent, de exemplu. — Deci ai împușcat doi iepuri dintr-odată, mi-a spus căpitanul. Executăm ordinul venit de la București, asta pe de o parte, și așa scăpăm și noi de o grijă, apoi îi asiguri lui Dino o bătrânețe liniștită, cu o rație de carne îndestulătoare. Și, până la urmă, pe cine vrei să trimit? s-a uitat Florin la mine cu ochii lui spălăciți și a desfăcut brațele a neputință. Chiar așa, m-am gândit, pe cine să și trimiți, câtă vreme eram doar doi subofițeri în tot pichetul. E drept că amândoi aveam terminat cursul de dresaj și eram ambii „conductori câine", după cum sună denumirea oficială a acestei aptitudini, din care rezultă ceva misterios, ba chiar tenebros, pentru că, dacă ai fi spus „șofer câine", lucrurile ar fi fost foarte clare, pe când „conductor câine" te duce cu gândul la niște talente aproape ieșite din comun pentru „conductor", nu pentru câine, firește. Așadar și eu, și celălalt subofițer, Pintea Ilie, eram la fel de talentați și de enigmatici în calitatea noastră de „conductori". Deosebirea o făcea faptul că Pintea Ilie era căsătorit, iar eu nu. Mai mult decât căsătorit, Ilie era singur la muiere, așa cum se vorbea prin sat, adică nu mai avea nicio drăguță – deși uniformă i-ar fi permis-o schimb, femeia lui nu era chiar așa de singură la bărbat, de aceea o detașare a lui Ilie pentru câteva luni ar fi fost periculoasă. Dar, dincolo de vorbele din sat, pe care eu le detestam, iar Florin se prefăcea că nu le înghite, adevărul este că Dino era mai inteligent decât Aramis, câinele lui Ilie, ciobănesc german și el, dar mult mai prost dresat și mai urât. Aici eram de acord și eu, și căpitanul Pupăză. — Vezi, a surâs cu niște buze subțiri, pe cine să trimit? Am tăcut amândoi. După câteva momente, Florin și-a mângâiat bărbia și m-a invitat să iau loc. El stătea deja pe scaunul din spatele biroului, de unde îmi tot explicase avantajele care se vor revărsa asupra lui Dino atunci când se va isprăvi toată tevatura – adică peste trei luni – și când pe certificatul lui va scrie „câine de pază, de apărare și de urmă'". Mai ales „de urmă", pentru că de pază și de apărare e bun aproape orice câine, dar ca să ia urma trebuie să aibă ceva mai mult, un talent special, iar Dino pare un câine special.”
