Idioata - Elif Batuman

Selin, o tânără americancă de origine turcă, încearcă să răzbată prin hățișul care i se deschide înainte odată cu începutul studiilor la Harvard. Este anul 1995. Internetul și e-mailul reprezintă pentru ea o noutate absolută. Curiozitatea de a naviga într-o lume în care mesajul transmis ajunge instantaneu la destinatar adaugă o notă de fascinație studenției, care o surprinde cu viața de cămin, prieteniile noi, cursurile uneori captivante, alteori de neÎnțeles și relațiile stranii, acaparatoare. Cu un umor subtil și cerebral, ELIF BATUMAN scrie despre drumul anevoios al maturizării la vârsta la care viața se compune din nopți albe petrecute în confidențe șoptite, prelegeri despre lingvistică și artă, călătorii prin Europa cu rucsacul în spate și dragoste abia întrezărită printre rândurile marii literaturi, acolo unde scriitorii stau, tăcuți, de veghe. Fragment din cartea "Idioată" de Elif Batuman "Nimeni nu a mai spus nimic tot restul călătoriei cu liftul. Comentariul lui Ivan despre „simțul nemțesc al ordinii" a fost prima mea întâlnire cu acest stereotip. M-a făcut să-mi reamintesc o glumă pe care nu am înțeles-o niciodată din Anna Karenina, când Oblonski spune, despre ceasornicarul neamț, că „parcă el însuși a fost întors pentru toată viața, ca să poată la rându-i să întoarcă ceasurile". Se presupunea că nemții sunt deosebit de ordonați și asemenea unor mașinării? Era posibil ca nemții chiar să fi fost ordonați și asemenea unor mașinării? Varvara venea întotdeauna devreme la curs și era îmbrăcată mereu la fel, într-o blitză albă și o fustă îngustă, neagră. Geanta ei mare, pătrățoasă, conținea întotdeauna, asemenea unui frigider deprimant, aceleași trei elemente de vocabular: o sticlă de Stolichnaya, o lămâie și un șoarece roșu din cauciuc. Cursul de rusă se ținea în fiecare zi și a devenit rapid o rutină serioasă, chiar dacă ceea ce învățăm noi erau lucruri pe care le-ar fi știut și copiii mici dacă s-ar fi născut în Rusia. O dată pe săptămână aveam o oră de conversație cu o rusoaică get-beget, Irina Nikolaevna, care fusese profesoara de artă teatrală la Petersburg, pe vremea când încă se mai numea Leningrad. întotdeauna venea alergând, cu un minut sau două întârziere, vorbind fără oprire în rusă, într-un mod plin de viață și emotiv. Fiecare reacționă diferit la faptul că li se vorbea într-o limbă pe care nu o înțelegeau. Katia era tăcută și speriată. Ivan se aplecă în scaun cu o expresie amuzată. Grisha își îngustă privirea într-o manieră care sugera că tocmai a început să înțeleagă. Boris, un bărbos student la doctorat, își frunzărea vinovat notițele ca cineva care are un coșmar în care trebuie deja să poată să vorbească rusește. Numai Svetlana înțelegea aproape totul, pentru că sârbo-croată era atât de asemănătoare."