Noul număr igloo propune o explorare amplă a practicilor contemporane din arhitectură, design, patrimoniu și peisaj, aducând împreună reflecții teoretice, proiecte relevante și dialoguri care conturează direcțiile actuale ale domeniului. Dosarul tematic propune o înțelegere a peisajului ca sistem viu, dinamic și relațional, dincolo de simpla sa reprezentare vizuală și pune în valoare relația strânsă pe care peisajul o are cu arhitectura, cu ceea ce este construit. De la scara intimă a grădinii, ajungem la oraș și apoi la scara largă a teritoriului și a infrastructurilor ecologice, într-un sistem organic, interconectat. Sau, într-o altă cheie de decodare, trecând prin arhitectură, urbanism și ecologie, ajungem la o disciplină complexă care pune în evidență moștenirea celorlalte trei, filtrând, în straturi noi, uneori incomplete sau selective (ca orice filtru) mediul în care trăim, aflat într-o continuă transformare. Mai vie - sau mai supusă vieții - decât alte forme de relaționare cu mediul, arhitectura peisajului își găsește sensul chiar în procesul continuu de transformare. Arhitecții peisagiști au păreri diferite, câteodată vehemente, cu privire la ce este natura și care ar trebui să fie relația dintre ea și proiectare. Ceea ce le leagă este mai degrabă o problemă epistemologică comună: discplina trebuie să știe întotdeauna ce se întâmplă la scara imediat superioară celei la care intervine, dar și la cea imediat inferioară. Proiectantul de grădini care nu înțelege profilul hidrologic al terenului înconjurător, urbanistul care nu știe cum funcționează spațiile verzi ale orașului ca sistem conectat, planificatorul de teritorii care nu se poate adapta la particularitățile unui loc - fiecare dintre ei lucrează cu instrumente incomplete. - Christian Beros