Violeta Pintea este o poetă a angoaselor pe care le expune cu subtilitate. Se face adesea avocata diavolului, de pildă se plânge de absența decadenței: „nu mai există ni mic decadent./ specia asta a devenit vulgară./ decadența presupune/ o anumită noblețe”. Ce-i drept, (de)căderea vine de la un nivel, există o energie potențială necesară a prăbușirilor, pe care poeta o caută cu febrilitatea ce mobilizează atenția cititorului și care o face să renunțe la majuscule și chiar la titluri. Când cineva cercetează fervent spațiul, ceilalți, aici cititorii, capătă convingerea că „există ceva” de aflat. Declarativ, poeta își pune măști, „de femeie fatală” și altele. De fapt ea și le scoate, în timp ce distrage atenția. Avem o poezie a eschivei și a penumbrei căutate, în care totul e ilegal pentru că însăși legea e absurdă. Violeta Pintea trebuie și merită să fie descoperită în „sufletul bipolar” pe care și-l cultivă cu grație. - Horia Gârbea suntem sofisticați
ca niște cuburi de gheață
care nu înțeleg
decât indulgența șampaniei.
șerpii nu-și alăptează puii.
violența nu este o consecință.
este o stare. o ură pură a sufletului
împotriva cărnii, a oaselor,
a respirației.
ne-am descălțat de dumnezeu.
un mâine împotriva lui azi.
ți-au spus că ești orb
și tu i-ai crezut.
ți-au spus că ești surd
și tu i-ai crezut.
chiar că ești mort ai crezut
o mare bucată din viață.
când ei ți-au prezentat frica
ai recunoscut-o din prima.
