Imagini ale sinelui in Antichitatea tarzie

• Premiul MONTYON acordat de Academia Franceza (in 2013).   A propune o imagine a sinelui presupune deopotriva un control asupra identitatii proprii si asupra expresiei care ii corespunde. Insa acest dublu control impune o cunoasterea singularitatii care le ridica probleme filosofilor antici: identitatea e inchisa in conditia ei tautologica, iar individul in singularitatea sa monadica. Numai universalul poate fi cunoscut asa cum se reflecta in individ, nu individul in unitatea sa indestructibila cu el insusi. La acestea se adauga obstacolul logic sau juridic al veracitatii: imposibilitatea de a da marturie despre sine sau de a inlocui dovada printr-o reprezentare proprie. Cum putem da seama atunci de singular? Reflexivitatea, inscrisa la radacina identitatii, deschide mai multe cai de acces catre singularitatea fiintei individuale. Provenind din practica inaugurala a filosofiei, cea a cunoasterii de sine, textele analizate aici prezinta imagini ale constiintei unicitatii si universalitatii fiintei ce a depasit conflictul tragic al ego-ului, fara a avea inca indrazneala de a identifica sinele cu cogito-ul. In imaginea sa, omul descopera o alteritate fraterna. Recunoscandu-se, el poate darui semenilor expresia proprie a acelei transcendente intime pe care o imparte cu ei. De la Apuleius si Plutarh la Grigorie de Nazianz, trecand prin scrieri ale lui Plotin, Porfir, Grigorie de Nyssa si Iulian Imparatul, aceasta carte prezinta studii de caz in care constiinta sinelui se manifesta intr-un cuvant rostit in nume propriu sau in oglinda rasturnata a unui portret refuzat.