Imblanzitorul Dragonilor

    Prima carte din Cronicile Dragonilor ne dezvăluie un tărâm de legendă și o poveste magică, despre curaj, loialitate și prietenie.     Domnița Quenelda a avut dintotdeauna o legătură magică cu dragonii. Visul ei este acela de a zbura pe un dragon de luptă, alături de tatăl său, comandantul Gărzii Dragonilor, în războiul cumplit pe care locuitorii din Împărățiile Celor Șapte Mari îl poartă de sute de ani cu goblinii.     Dorința cea mai mare a micuțului Rădăcina este să se țină cât mai departe de dragonii înspăimântători, cu limbile lor de foc. Când este numit scutier al tinerei Quenelda, încep să sară cu adevărat scântei.     În ciuda tuturor așteptărilor, între cei doi se naște o prietenie adevărată. Când Domul Dragonilor este amenințat de un complot mortal, domnița Quenelda și curajosul ei scutier vor reuși să dejoace planurile unui uneltitor perfid, a cărui identitate îmbracă straie surprinzătoare.     Fragment din volumul "Îmblânzitorul Dragonilor" de Lucinda Hare:     „Quenelda privi în sus și-și văzu dragonul căzând ca un meteor în flăcări. Jerbe roșii de foc îl înconjurau asemenea unei aure. Se năpustea spre pământ, bucuros că zboară iar în Cerul Liber. Dragonul de luptă și stăpâna lui se grozăveau acum, alegând una dintre cele mai grele manevre ale Gărzii Dragonilor: Mortul.     În sufletul fetei, mândria se luptă cu îndoială; adrenalină îi inundă sângele, înmuindu-i picioarele. Oare nu cumva l-am zorit prea mult? Dacă se rănește iarăși? Gloata o încurajase să fie îndrăzneață. Se bătaia agitată dintr-o parte în alta, iar cataramele cizmelor zăngăneau.     — Două Înghițituri... începu să-și strige dragonul, dar se opri, șovăind.     Oare îi auzea gândurile în vreme ce se prăvălea prin aerul care urla, iar pământul se năpustea spre el? Dar dacă îi distrăgea atenția într-o clipă importantă? Ce-ar fi trebuit să facă? Cuprinsă brusc de vinovăție, își mușcă buza, dându-și seama cât de puține știa despre purtarea dragonilor în bătălie.     Tangnost își ridică brațul fără un cuvânt și îi făcu un semn aprobator din cap. Quenelda oftă ușurată. Dacă mai-marele peste dragoni era mulțumit, atunci n-avea de ce să-și facă griji.     — Acum, mormăi gnomul.     Acum! șopti Quenelda cu înflăcărare.     Vorbele ei fură urmate de pocnetul tendoanelor aripilor care se întindeau. În ultima clipă, dragonul își roti partea din spate a trupului și își întinse aripile, încetinind. Dar era de ajuns?     Mulțimea scoase un strigăt. Aproape turtit, cu burta la doar câțiva centimetri de pământ, dragonul se prăvăli înainte dintr-o singură mișcare a cozii oblojite. Aterizând cu aripile întinse pentru echilibru, sări în zigzag prin arenă de antrenament, gonind printre stâlpii de lemn, ocolind obstacolele cu labele din spate, fumegând și aprinzând în cale zeci de momâi umplute cu paie.     Rădăcina încremenise de spaimă văzând creatura care se apropia de el ca o furtună. Apoi, fapt de necrezut, sărind pe labele puternice, dragonul făcu un salt, cu ghearele și pintenii răsfirați, zdrobind trei momâi și incendiind alte patru. Printre padocuri se stârnise o pală de vânt înfocat, iar fumul roșu se învolbură când dragonul se năpustea încoace și încolo, lăsând în urmă o coadă de foc, asemenea unei comete. În cele din urmă se opri, alunecând la câțiva centimetri de zidul arenei; ghearele uriașe din spate scormoneau pământul, aruncând spre bănci bucăți de țărână și o mulțime de pietricele.     Tangnost, Quenelda și unii dintre scutierii mai încercați își feriră capetele de pietrele care zburau deasupra, lovind cu zgomot cornul triplu și smulgându-i lui Rădăcină un țipăt de spaimă.”