Imparatul Galerius

..Ideea era, și în cazul de față rămâne, a rolului unor mari personalități istorice pentru regiunea această vastă care privește formarea romanității orientale în forma spirituală creștină. Or, în cazul lui Galerius (cca 250-311), un autohton romanizat ajuns prin merite recunoscute împărat între anii 305-311, poate fi acum de înțeles mai lesne de ce a dat acel edict (pentru mulți surprinzător) de toleranță a creștinilor cu puțin înainte de a muri. Desigur, Lactantius, al cărui text a fost avut în vedere și de autorul monografiei de față, punea accentul din unghiul de vedere al propriei credințe creștine de la acea dată. Revăzând însă realitatea în fața căreia se află atunci Galerius, înțelegerea istoriei are și altă cale. Decizia lui era o cedare în fața unei creșteri mai mult decât viguroase a numărului creștinilor. Era, deci, o hotărîre logică și ea avea să fie reconfirmată la puțin timp după aceea prin edictul mai bine cunoscut al lui Constantin. De fapt, se poate afirma acum că a fost în acel moment din anul 311 o viziune genială a împăratului, într-un moment decisiv pentru el însuși ca ființa și ca împărat. A înțeles atunci traiectoria spirituală a lumii pe care o părăsea. Lactantius o văzuse ca pe o lovitură divină pentru persecuțiile de până atunci, în spiritul general al lucrării sale despe morțile persecutorilor. Era, de fapt, o primă deschidere către viitor, urmată la doar doi ani după aceea de către Constantin cel Mare. Alexandru Barnea, professor emeritus, Universitatea din București În 2011 s-au împlinit 1700 de ani de la moartea unei mari personalități militare romane, care s-a născut într-o familie originară din Dacia Romană și care a ajuns la demnitatea supremă în imperiu: Galerius. Rămas în istorie mai ales ca un feroce persecutor al creștinilor, el a fost înainte de toate unul dintre conducătorii care au aplicat acele reforme care au asigurat redresarea statului și a armatei române după mai multe decenii de criză. Pentru istoria militară românească, personalitatea lui Galerius prezintă un plus de interes, deoarece, prin mama sa, el era de origine daco-romană. Izvoarele literare utilizabile pentru cunoașterea epocii sale și în particular a acțiunilor lui Galerius sunt puține. Cel mai important este unul contemporan, dar în același timp foarte părtinitor: De mortibus persecutorum, scris de Lucius Caecilius Firmianus Lactantius, un profesor de retorică creștin care, la Nicomedia, l-a avut ca elev pe viitorul împărat Constantin cel Mare. Acolo, între anii 300-311, el a fost martor la persecuțiile contra creștinilor declanșate de Dioclețian și Galerius, dispunând de informații de primă mână, pe baza cărora a redactat această carte în care se străduia să arate cum toți împărații care au prigonit biserica au fost pedepsiți de Dumnezeu. Caracterul polemic și pătimaș al acestei scrieri care s-a păstrat într-un singur manuscris descoperit abia în 1678 impune circumspecție în utilizarea informațiilor care nu se regăsesc în alte izvoare. În istoriografia românească nu există nici un studiu special despre Galerius. Doar I. I. Russu s-a preocupat de el în cele două monografii despre persoanele de origine traco-dacă din imperiul roman, precum și în cartea în care a presupus originea carpică a albanezilor. S-a mai scris despre Galerius și în diferite lucrări despre limes-ul dunărean în perioada tetrarhiei (Ion Barnea, Alexandru Barnea, Nicolae Gudea, Mihail Zahariade), despre Dacia Romană (Constantin Daicoviciu), sau despre persecutarea creștinilor (Emilian Popescu, Mihai Cățoi), sau despre inamicul său, uzurpatorul Maxentius (Ramiro Donciu). Ion Barnea s-a ocupat într-un articol de popularizare de arcul de la Thessalonic, îndeosebi de dacii reprezentați în unele frize. Același subiect a fost tratat într-o comunicare prezentată la congresul de tracologie din 1976 de către un amator, Victor Stancu, dar cu unele exagerări. Sunt de amintit aici și studiile introductive la cele două traduceri românești ale operei lui Lactantius, de Claudiu Arieșan și Dragoș Mîrsanu. Mai adaug că am scris despre Galerius într-unul dintre studiile de la începuturile activității mele de istoric (Madgearu 1986), precum și într-un articol despre monumentul funerar al unui militar creștin exclus din armată în timpul mării persecuții (Madgearu 2001). Acum, consider ca o monografie despre Galerius este necesară istoriografiei românești, chiar dacă ea vine la scurt timp după cea publicată de B. Leadbetter. Lucrarea de față încadrează faptele lui Galerius în contextul epocii sale, ea deschizându-se printr-o prezentare a prefacerilor prin care a trecut statul român la începutul antichității târzii. Galerius, alături de Dioclețian, a fost una dintre personalitățile care a modelat această evoluție. Din cuprins Cap. I. Criza și reforma Cap. II. Viața lui Galerius Cap. III. Operațiunile militare comandate de Galerius Cap. IV. Politica de securitate internă și externă Cap. V. Ideologie imperială și propaganda Cap. VI. Edificiile de la Thessalonic și Gamzigrad Excursul I. Legiunile I Iovia și ÎI Herculia Excursul II. Martirii din provinciile dunărene în timpul lui Galerius Excursul III. Galerius în legendele sfinților Dimitrie și Gheorghe