Imperiul pisicilor

Alex Tocilescu este un tip cult, cu imaginație și umor, căruia îi plac muzica, pisicile, conversațiile și satul 2 Mai. Așa sînt și povestirile lui populate cu extratereștri, politicieni, locatari de bloc, diavoli sau feline: au o naturalețe absurdă, o impuritate elitistă și un umor neconvențional – trei atuuri care pe unii îi vor face să ridice statui, iar pe alții din umeri. Căci în realismul paralel al lui Tocilescu se intersectează mai toate genurile: parodia și parabola, satira și apocrifă, farsă și pornograficul, fantasy-ul și autoficțiunea. Ingenioasele sale proze sînt punk, pulp, prozac. Ca și cum Iisus, Harms și Tarantino ar intra într-un bar unde cîntă David Bowie. Orice se poate întîmpla. Inclusiv ca barmanul să fie o pisică. - Marius Chivu Fragment din cartea "Imperiul pisicilor" de Alex Tocilescu: "A doua zi m-am trezit pe la nouă. M-am dus la administrator și i-am cerut o lopată și un târnăcop. N-avea decât lopata. Mi-a dat-o. - Mi-a murit motanul, i-am explicat. - Îmi pare rău, a zis. Cu restanța aia la întreținere ce facem? - Poimâine, am zis. - Bine, dar te rog, nu mă uita. - Nu te uit, iau mâine salariul. Roxana nu vrusese să vină cu mine. - Nu pot. Să nu te superi, zisese. - Nu mă supăr. Venise până la mașină și pusese mâna pe cutia din portbagaj. Cel mai potrivit loc pentru înmormântare mi se părea, habar n-am de ce, pădurea Băneasa. Era aproape de grădina zoologică, poate de-aia. Am lăsat mașina la marginea pădurii și am pornit pe o potecă, cu cutia în brațe și lopata pe umăr. Un bărbat cu un Golden Retriever a trecut dezinteresat pe lângă mine. Apoi un jogger. Apoi altul. M-am oprit lângă un copac oarecare, am pus cutia jos și am început să sap. Mergea mai repede decât mă așteptasem. Transpiram puțin, era cam mijlocul lui aprilie, să tot fi fost vreo 18 grade afară, soare, zgomot de păsări, se auzea chiar și o ciocănitoare găurind un copac. Când groapa mi s-a părut suficient de mare, m-am oprit. Am trântit lopata pe jos, am luat cutia cu motanul și am încercat s-o bag în pământ. Nu intră neam, groapa era și prea îngustă, și prea puțin adâncă. Am oftat și am continuat să sap. După vreo două minute, lopata s-a lovit de ceva tare. Am săpat puțin mai la stânga, dar obiectul părea să fie destul de mare. Cum nu era lopata mea și nu voiam s-o stric, m-am aplecat și am început să dau pământul la o parte cu mâinile, până a ieșit la iveală o suprafață plană de metal."